Prietena mea genială – Elena Ferrante

prietena-mea-geniala_1_fullsize

Prietena mea genială” constituie, aşa cum apare şi pe coperta cărţii, primul volum din Tetralogia napolitană. A reprezentat pentru mine o lectură deosebită şi aş dori să vă împărtăşesc câteva repere privitoare la acest roman.

Cartea este povestită din perspectiva Elenei Greco, pe care o descoperim în debutul cărţii marcată de dispariţia prietenei sale de o viaţă, Lila. Să nu înţelegeţi greşit, Lila nu a murit şi, aparent, nici nu s-a pierdut pe undeva, ci a dispărut complet, fără a lăsa nici măcar o urmă: toate bunurile şi efectele sale personale au dispărut odată cu ea, chiar şi imaginea sa din fotografiile unde apărea împreună cu fiul său fusese decupată. Stârnită de această dispariţie fulminantă, care nu a luat-o prin surprindere pe Elena, aceasta decide să aştearnă povestea ei şi a Lilei de la bunul început, şi anume din copilăria petrecută într-un cartier sărac al oraşului Napoli.

M-a impresionat modul cum autoarea reuşeşte să capteze acele gânduri atât de bizare care populează universul copilăriei celor două fete: dimensiunea unei lumi în sine pe care o capătă cartierul; misterele ce înconjoară unele locuri (de exemplu pivniţa unde şi-au pierdut cele două fete păpuşile); don Achille privit ca un personaj malefic, poposit parcă din lumea umbrelor pentru a înspăimânta cartierul; viaţa care se desfăşoară între acele repere arhicunoscute (şcoală, blocurile, părculeţul). Cu toate acestea, senzaţia este de viu, de viaţă trăită intens în acel perimetru îngust, marcat de sărăcie, violenţă domestică, ignoranţă dar unde poate înflori una dintre cele mai înălţătoare fenomene din viaţa unui om şi anume prietenia.

Cele două fete trec pe tot parcursul formării lor printr-un circuit închis al prieteniei şi rivalităţii. Ele se potenţează una pe  alta, îşi extrag una de la cealaltă acele esenţe care le lipsesc, reuşind astfel să evolueze în mijlocul unei lumi care pare stagnantă, unde singura dorinţă care pare să însufleţească noua generaţie este aceea de a parveni cumva, de a demonstra cartierului cine este mai tare. Totuşi, în afară de această dorinţă a tinerilor se mai remarcă una, aceea de a se rupe de trecut, de vechile tare şi de a se îndepărta de greşelile predecesorilor. De cele mai multe ori, părinţii acestor tineri nu sunt modelele lor în viaţă, fiecare în parte visând cumva în felul său propriu să se distanţeze de această zonă, nu neapărat fizic, cât mai ales ca şi mentalitate. Acest proces nu este însă unul uşor, iar Lenu şi Lila găsesc în prietenia lor rezervor de inspiraţie şi putere în acest demers.

Elena, sau Lenu, cum este cunoscută de apropiaţi, pare să-şi fi pus că ţel să fie cât mai diferită de mama sa, o femeie dizgraţioasă şi mărginită. Este atrasă ca un far de personalitatea Raffaelei Cerullo, cunoscută de toţi drept Lina, căreia doar ea îi spune (şi îi va spune tot restul vieţii) Lila. Iniţial, o urmează pas cu pas, împrumută din modul ei de a gândi, din gestica ei, până aproape se contopeşte cu persoana ei, cu aura ei. Lenu nu este singura care face acest lucru, multe fete (şi ulterior şi băieţi) sunt atraşi de Lila ca moliile de flacără. Cele două fete sunt diferite nu numai ca fire, dar şi fizic: Lenu este blondă, cu ochi albaştri, drăgălaşă, transformându-se mai apoi într-o adolescentă cu forme, nesigură, Lila cea brunetă cu ochi negri, uscăţivă, ascuţită devine pe parcursul adolescenţei o prezenţă suplă, felină, carismatică. În multe ocazii, Lenu împrumută duritatea şi puterea interioară a Lilei, ca să facă faţă unor situaţii mai grele.

Lenu concurează cu prietena ei, îşi doreşte permanent să o depăşească. Este sârguincioasă, ambiţioasă, perseverentă. Lila are o inteligenţă nativă remarcabilă, învaţă orice cu o repeziciune uimitoare, are o gândire complexă. Familiile lor sărace, aidoma tuturor celorlalte familii nevoiaşe din cartier, nu le înţeleg spiritul şi dorinţa de autodepăşire. Singurele familii mai înstărite sunt cea a lui don Achille, fost cămătar şi jucător la bursa neagră şi familia Solara, suspectaţi a fi nişte camorişti. Acela este nivelul cartierului şi chiar în adolescenţă, când depăşesc acest perimetru şi se plimbă în zonele mai înstărite din Napoli, toţi aceşti tineri se simt nelalocul lor în mijlocul “lumii bune”.

Autoarea portretizează minunat, prin ochii tinerei Lenu, locuitorii cartierului, mai tineri sau mai bătrâni. Culoarea şi farmecul acestor descrieri aduce o notă de profundă autenticitate relatărilor. Aş putea vorbi mult mai mult despre această carte, dar deocamdată mă opresc aici.

Cine este de fapt prietena genială? Lila sau Lenu? O parte din răspuns îl primim chiar în acest volum, dar am senzaţia că mai este foarte mult de descoperit. Aştept cu nerăbdare să citesc continuarea şi va invit la lectură, prieteni!

Advertisements

15 thoughts on “Prietena mea genială – Elena Ferrante

  1. Am auzit despre aceasta serie de carti si ma tot gandeam daca e cazul sa incep lectura ori sa mai astept.
    De obicei, nu citesc recenzii la carti pe care vreau sa le citesc…din cand in cand, fac si exceptii

    Liked by 1 person

  2. Pingback: Lecturile din prima jumatate de an – book tag | adropofinspiration

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s