Câteva gânduri despre poezie

sursa imaginii

Poate aţi observat că un număr destul de mare dintre postările mele pe acest blog au ca  subiect poezia, fie că vorbesc despre poezii îndrăgite de mine pe care le-am tradus în engleză, fie creaţii proprii. Trebuie menţionat că unele dintre aceste poezii scrise de mine au stat necitite mulţi ani, deoarece mi se părea oarecum foarte intim actul de a le împărtăşi, mai ales cu oameni care nu mă cunosc şi pe care, la rândul meu, nu îi cunosc. Ce îmi doresc eu, ca autor al lor, împărtăşind aceste versuri? Nimic mai mult decât să transmit o anumită emoţie, o anumită stare, o senzaţie. Probabil aceasta este ceea ce vrea să obţină orice om care creează ceva şi împărtăşeşte această creaţie cu ceilalţi, indiferent despre ce gen de creaţie vorbim. Pot însă doar să vorbesc în nume propriu când afirm că, la momentul în care am scris aceste versuri, nu m-am gândit nicidecum la impactul pe care l-ar putea avea asupra altora sau ce anume ar putea înţelege din ele. Efectiv, acea stare se cerea exprimată şi acesta este modul în care s-a făcut posibilă exprimarea. În momentul în care alegi ca alţii să citească versurile tale, practic, te afişezi în faţa potenţialilor cititori cu o captură instantanee a sufletului, una fără photoshop, fără machiaj, fără ajustări, fără să te poţi feri de ochiul privitorului. Aceasta simt eu că este poezia, în cea mai mare parte. Pe lângă componenta emoţională, poezia transmite şi idei, imagini, concepte.

Se pune însă întrebarea – şi aici vă rog să mă corectaţi dacă mă înşel, cum a ajuns în zilele noastre poezia un fel de “Cenuşăreasă” a literaturii? Acum vreau să fac abstracţie de faptul că am scris şi eu câteva versuri, în privinţa cărora nu am nicio pretenţie sau aşteptare măreaţă. Nu intenţionez să public, rămân disponibile pe blog pentru oricine dă din întâmplare peste ele, deci nu vă gândiţi că vorbesc aici dintr-un fals orgoliu. Mă gândesc la faptul că adesea am citit pe reţelele de socializare dar şi pe bloguri, postări şi comentarii ale multora dintre cei care consideră că ei nu înţeleg poezia, că nu are niciun rost să fie citită, studiată, chiar şi când este vorba de poeţi consacraţi, dintre cei care şi-au adus contribuţia din plin la cultura română şi/sau universală.

Să fie unul dintre motive tocmai abordarea din şcoală, aceea cu învăţatul poeziilor pe de rost ca exerciţiu de memorare, proces chinuitor pentru generaţii întregi de elevi? Aici eu am o părere destul de fermă: poezia nu trebuie să fie utilizată ca exerciţiu de memorare. Există în acest scop multe altele, formule matematice şi nu numai, date istorice, tone de informaţii de memorat în şcoală. Lăsaţi poezia să respire, să rămână ceea ce a fost dintotdeauna, o artă, un pod între suflete, un limbaj de sine stătător. Învăţaţi-i pe copii să îi sondeze adâncimile, să îi străbată drumurie, să îi descopere comorile. Am auzit de atâtea ori elevi afirmând că preferă proza! Tocmai fiindcă este… prozaică, mai accesibilă, uneori mai dinamică, cu un mesaj mai uşor de descifrat. Într-o poezie, s-ar putea să descoperi ceva nou de fiecare dată când o reciteşti, ceva ce ţi-a scăpat iniţial, chiar dacă sunt doar trei versuri. S-ar putea ca, în funcţie de starea pe care o ai în acel moment, însuşi înţelesul poeziei să ţi se pară altul, precum unele obiecte care arată altfel într-o lumină diferită.

Nu vreau să se înţeleagă că orice poezie este o capodoperă, o rimă nu este greu de făcut, deşi acum e foarte în trend, ca să zic aşa, versul alb. Nu înseamnă nici că toată lumea trebuie musai să se apuce de scris poezii, aşa cum nu trebuie să se apuce nici de picturi murale, sculpturi în metal  sau dans contemporan. Dar este totuşi necesar, pentru dezvoltarea culturală şi chiar interioară a fiecăruia, să nu se trateze cu atâta superficialitate subiectul poeziei, iar şcoala este locul unde, până la urmă, ne începem formarea.

Scriind aceste vorbe mi-am amintit de un film pe care mi-aş dori să îl revăd, “Cercul poeţilor dispăruţi” (“Dead Poets Society”, în original) din 1989, în care personajul central era un profesor de literatură interpretat de Robin Williams. Recomand acest film şi închei cu replica: “Carpe diem. Seize the day, boys. Make your lives extraordinary.” – Trăiţi clipa, băieţi. Faceţi-vă vieţile extraordinare!” (John Keating, profesorul din filmul mai sus menţionat).

Advertisement