Trei coroane întunecate – Kendare Blake

Astăzi voi vorbi despre o carte citită foarte recent – “Trei coroane întunecate” de Kendare Blake. Această carte m-a surprins întrucâtva. Mă aşteptăm la ceva fantasy în acel stil YA destul de popular în aceste zile, mai ales având în vedere vârsta protagonistelor, însă spre încântarea mea am descoperit nişte personaje bine schiţate, care lasă loc spre o evoluţie ulterioară.

Insula Fennbirn este un loc mitic, un matriarhat care se conduce după nişte reguli nemaiîntâlnite şi aspre totodată. Conducătoarea este o regină, până aici nimic ieşit din comun, dar modul în care aceasta accede la tron este foarte neobişnuit. În fiecare generaţie se nasc triplete (cu foarte rare excepţii) iar fiecare are un dar. Regina şi prinţul consort apoi părăsesc insula iar fiecare dintre cele trei mici regine este încredinţată comunităţii din care face parte, conform darului pe care îl posedă. Aceştia le pregătesc până la vârsta de 16 ani, când au loc o sumedenie de ritualuri şi evenimente, culminând cu urcarea la tron a noii regine. Aceasta accede la tron omorându-şi surorile, domnind apoi alături de Consiliul Negru format din membri marcanţi ai facţiunii sale. Prin urmare, nu este doar o luptă între triplete ci şi între susţinătorii lor.

Iniţial, ne sunt prezentate pe rând cele trei pretendente din momentul desfăşurării acţiunii: Katharine cea toxică, crescută şi antrenată de puternica familie Arron; naturalista Arsinoe care creşte în Wolf Spring sub protecţia familiei Milone şi elementala Mirabella, crescută în Rolanth de familia Westwood dar şi favorita Templului. Pe insulă există un cult al Zeiţei şi un ordin sacerdotal evident feminin.

Romanul debutează puţin greoi, dar doar până m-am obişnuit cu stilul de scriere. Katharine şi Arsinoe nu dau dovadă de prea multă putere şi talent în specializările lor, pe când Mirabella este deja una dintre cele mai puternice elementale, stăpânind mai ales focul foarte bine. Apa este elementul care îi dă cele mai multe bătăi de cap, dar se va vedea că nici acesta nu îi este deloc străin, pe parcursul acţiunii.

Familia Arron este dezamăgită de puterile aproape inexistente ale Katharinei, în ciuda grelelor intervenţii la care este supusă pentru a obţine imunitate la otrăvuri, însă nu vor sub nicio formă să cedeze puterea vreunei alte facţiuni.

Arsinoe este antrenată de cea mai bună prietenă – Jules Milone, o elementala dintre cele mai puternice care are ca familiar o pumă. Cu toate strădaniile sale, nu reuşeşte nicicum să îşi cheme un familiar sau să facă să înflorească măcar un boboc pe o ramură. În copilărie, Jules şi Joseph Sandrin, cei mai buni prieteni au vrut să o salveze fugind de pe insulă, însă au fost prinşi iar Joseph a fost exilat pe continent. Iată însă că el se întoarce înaintea sărbătorii de Beltane care marchează începutul ceremoniilor şi îşi regăseşte intactă iubirea pentru loiala Jules, dar şi simpatia pentru regina Arsinoe.

Mirabella este foarte puternică, nimeni nu se îndoieşte de capacitatea sa de a-şi omorî surorile. Problema este că ea nu vrea să facă acest lucru. Este singura care are amintiri puternice din copilăria lor şi vise care o bântuie.

Cele trei nu au voie să se întâlnească înainte de Revelare, însă Mirabella fuge şi are parte de o serie de surprize din partea naturaliştilor.

Acesta este cadrul iniţial în care se desfăşoară acţiunea, care pe mine m-a prins din ce în ce mai mult. Debutul nu m-a descurajat şi mă bucur că nu s-a întâmplat aşa, deoarece am descoperit o poveste bine construită, personaje cu un mare potenţial şi o atmosfera bine creată, sumbră dar de efect,care mi-a amintit oarecum de atmosfera din Cronicile Wardstone ale lui Joseph Delaney. Deşi nu creează o lume nouă, nu găsim acel world building din fantasy-ul epic, schimbă foarte bine reperele unei lumi aparent obişnuite transformând-o în ceva credibil, cu o vibraţie proprie şi aducând acea notă de plauzibil.

Negrul este culoarea celor trei regine – au părul negru, ochii negri şi poartă numai şi numai negru. Acesta este semnul regalităţii pe Fennbirn, aducând probabil aminte de modul în care se face această succesiune.

Mi-a plăcut modul în care autoarea a clădit acţiunea, moment după moment, iar finalul mi s-a părut foarte bine gândit, lăsând loc unor oportunităţi interesante în construcţia acţiunii. Nu pot să neg că mi-a stârnit curiozitatea să citesc şi continuarea acestei cărţi.

Fără îndoială că această generaţie de regine va schimba ceva pe Fennbirn. Vă invit şi pe voi să le cunoaşteţi!