Siddhartha. Călătoria spre Soare-Răsare – Hermann Hesse

Acest volum cuprinde romanul “Siddhartha” și nuvela” Călătoria spre Soare-Răsare“. Ambele compoziții ale lui Hermann Hesse sunt închinate căutării sinelui, căutării adevărului suprem, al acelei căutări care durează o viață și care este în același timp țel și mijloc.

“Siddhartha” descrie drumul către desăvârșire al unui fiu de brahman. În adolescența sa, era un erudit, deja avea cunoașterea textelor sacre și a ritualurilor. Frumos, cu o poziție socială înaltă datorită castei de care aparținea, nu era însă mulțumit de toate acestea. Setea de cunoaștere nu i se potolea și astfel îl silește pe tatăl său să îi dea permisiunea să plece să locuiască în pădure, printre samani. Acesta îi dă permisiunea, împotriva voinței sale, iar tânărul pleacă împreună cu cel mai bun prieten, Govinda, care îi este loial și nu dorește să îl lase singur. Printre samani, cunoaște ascetismul, renunțarea, dar și deșteptarea diferitelor puteri, care însă la rândul lor nu îi aduc satisfacția dorită, deoarece în permanentă se întoarce la eul său, pe care nu reușește să îl dizolve. În consecință, împreună cu Govinda părăsește pădurile, cei doi ajungând în preajma lui Gautama Buddha, marele iluminat care cu o privire te făcea conștient de existența Supremului în viața ta. Govinda rămâne să îl urmeze pe acest mare maestru, însă Siddhartha, deși îi recunoaște statutul lui Gautama, nu poate să preia învățăturile altcuiva ca fiind calea lui și pornește mai departe. Cunoștințele lui erau: a gândi, a aștepta, a ține post. Aruncându-se în valurile Sansarei, anii trec iar Siddhartha câștigă averi, pierde averi, este inițiat în tainele amorului de cea mai frumoasă curtezană și devine bătrân și blazat, până într-o zi, când lasă toate acestea în urmă și pornește mai departe. Descoperiți singuri drumul lui Siddhartha în paginile cărții, pentru că este necesar că fiecare să străbată alături de protagonist acest drum. Pe mine m-a impresionat întrucât m-am regăsit mult în spiritul de căutător al lui Siddharta, mai exact perspectiva omului care nu se poate mulțumi numai cu învățăturile din cărțile sfinte, care își așterne ființa la picioarele Divinului mergând pe propria cale. Un drum greu, adesea spinos, sinuos, singuratic și în același timp deschis în fața lumii.

Cât despre povestirea “Călătoria spre Soare-Răsare“, este o altă compoziție narativă scurtă care tratează condiția căutatorului, ba chiar mai mult, a căutătorului cu spirit artistic. Protagonistul H. H., violonist, rememorează un eveniment petrecut după război, o asociere de spirite înfrățite numită simbolic Confreria, porniți într-o misiune atât comună cât și individuală, în care fiecare își urmărește, de-a lungul unui traseu boem, propriile visuri. Peste ani, el dorește să transpună în scris lanțul de evenimente de atunci, nereușind însă să redea acest lucru și simțind o reală frustrare la amintirea zilelor vechi și a eșecului de a duce la capăt misiunea. Se remarcă o serie de nume de personaje din alte romane ale autorului, dar și nume de persoane reale, cum ar fi pictorul Paul Klee sau Ninon, care s-ar putea referi la una dintre soțiile scriitorului.

Bulversat de neîmplinire, îl va căuta pe Leo, cel care a constituit una din verigile lanțului care, odată rupte, au dus la risipirea grupului său. Regăsirea îi prilejuiește un val de surprize, despre care nu vă spun mai mult.

În orice caz, Hermann Hesse dorește prin această povestire să își exprime părerea despre condiția scriitorului și a creațiilor sale, dar și despre subiectivismul care planează asupra oricăror relatări istorice, fapt care afectează valoarea lor de adevăr, majoritatea lucrurilor fiind cumva sortite să rămână învăluite în vălurile misterului.

Vă recomand cu drag aceste lucrări, care vă vor îmbogăți sufletește.

“Nu se mai considera de multă vreme despărțit de Gautama, a cărui învățătură nu o putuse totuși îmbrățișa. Nu, cel care caută cu adevărat, cel care vrea să afle ceva cu adevărat, nu îmbrățișează nicio învățătură. Însă cel care a ajuns să afle ceva, acela poate să încuviințeze orice fel de învățătură, orice drum, orice scop, pe acesta nu-l mai desparte nimic de celelalte mii de oameni care trăiesc întru Cel veșnic, respirând dumnezeirea.”

” Dacă memoria acestui cronicar era până într-atât întunecată și falsificată, deși el își scria relatarea, într-un mod vizibil, cu maximă bună credință și având sentimentul că e perfect sincer – atunci cum rămânea cu valoarea propriilor mele însemnări? Dacă s-ar fi descoperit încă zece relatări, provenite de la alți autori, despre Morbio, despre Leo și despre mine, probabil că toate zece s-ar fi contrazis reciproc, unul suspectându-l pe celălalt. Nu, ostenelile noastre istorice n-aveau niciun rost, nu trebuiau continuate, nu trebuiau citite, cu cugetul împăcat le puteam lăsa să se acopere de praf în acest compartiment al arhivei.”