Piazza Bucarest – Jens Christian Grøndahl

Până de curând, când mă gândeam la literatura scandinavă îmi veneau în minte în primul rând celebrele romane noir, apoi amintiri din copilărie legate de Nils Holgersson și minunata lui călătorie, poveștile lui Andersen și aventurile vikingilor lui Frans G. Bengtsson. L-am descoperit însă pe norvegianul Jostein Gaarder, apoi pe danezul Jonas T. Bengtsson iar acum pe Jens Christian Grøndahl cu al sau roman scurt dar atât de expresiv,                        “Piazza Bucarest”.

Romanul este formulat ca o relatare la persoana I, prin care naratorul rememorează eroii acestei istorii, pe americanul Scott, tatăl său vitreg și pe Elena, cea care ajunge la un moment dat, prin jocul întâmplării, partenera de viață a acestuia, pentru o vreme.

Scott este un rebel, pornit de acasă să cunoască lumea, care decide să rămână în Danemarca și să se căsătorească acolo cu Vicky, o femeie mai matură decât el, mama naratorului. Acesta recompune cu multă duioșie și tandrețe momentele în care l-a cunoscut pe Scott și legătura deosebită care se va forma între ei. Scott reprezintă nu numai o figură paternă, dar și cel mai bun prieten pentru un tânăr sensibil, care va alege calea scrisului.

Aflat acum în jurul vârstei de 40 de ani, divorțat la rândul lui, naratorul începe să deslușească mai bine evenimentele pe care le-a văzut prin ochii unui tânăr cu mai bine de 15 ani în urmă. Așadar, el este intrigat de circumstanțele în care Scott, divorțat fiind de mama sa, revine în Danemarca după o călătorie în România încă aflată sub regimul comunist, în 1988, însoțit de o proaspătă soție: românca Elena, o tânără de 22 de ani.

În prezent, Scott decide să se întoarcă în New York, în cartierul său de baștină, Queens. El nu a reușit să simtă că aparține unui loc anume, nici american, nici european, un om blând, bonom, boem. În momentul în care naratorul găsește la el acasă, unde pe vremuri locuiseră Scott și Elena, o scrisoare adresată acesteia din urmă, semnată Dmitri Nosca, o prezintă tatălui vitreg pentru a-i fi transmisă Elenei. Aceasta îl părăsise pe blajinul Scott, lăsându-l cu inima frântă și fugise undeva în Italia, la Arezzo, cu un vânzător de antichități.

Reușește în sfârșit să afle confesiunea lui Scott și să așeze piesele unui puzzle în mintea sa, alipind acestor informații propriile impresii și amintiri despre Elena. Pornind spre Italia cu scopul de a petrece o vreme la Roma, ia scrisoarea gândind că îi va da de urmă Elenei. Scrisoarea este mai mult un pretext pentru a asambla acest puzzle început, pentru a găși ceea ce lipsește din poveste – versiunea Elenei.

Naratorul este un liant între cele două povești, subliniind modul în care două destine se pot întâlni, se pot împleti pentru o vreme pentru a se separa iar, incapabili să se cunoască cu adevărat unul pe celălalt. Atât Scott cât și Elena și-au părăsit țările de baștină, căutând ceva mai mare decât ce le oferiseră acestea, căutând libertatea în moduri diferite. Același ideal, alte interpretări.

În povestea lui Scott, Elena apare ca o tânără româncă care îi fusese ghid în timp ce făcea fotografii pentru un reportaj în Carpați, de care se îndrăgostește fără să își dea seama și pe care dorește să o salveze dintr-un spațiu care o încorsetează. Elena pare o ființă determinată, care știe bine ce vrea, ușor manipulatoare și rece. România sordidă din anii premergători revoluției este schițată fugar, însă cu impact. Deși inițial m-a indispus reacția lui Scott la întâlnirea cu societatea românească, scurtă cum a fost, m-a ajutat să îmi reamintesc momentele acelea gri, spațiul lipsit de culoare, de gust și să îmi dau seama, totuși, că lucrurile chiar s-au schimbat, cel puțin în spațiul urban, cel al copilăriei mele. Trecând prin acești ani zi după zi, uneori este mai dificil să facem comparația înainte/acum, așa cum văzând un om zi de zi te obișnuiești cu modificările aspectului său, chiar dacă sunt importante.

Ajungând la varianta Elenei, pe care naratorul o găsește în cele din urmă la Roma, avem parte de o schimbare foarte mare de perspectivă. Este ca și cum camera a fost fixată de Scott și deodată se întoarce cu 180 de grade ca să ne-o arate pe Elena într-o cu totul altă lumină. Nu, nu este acel artificiu iubit de unii autori, de a transforma un personaj pozitiv într-unul antagonic sau invers. Personajele ne-au fost înfățișate cu bune și cu rele, în mod realist și continuă în aceeași notă. Scott nu devine un monstru și nici Elena o zână, însă fiecare detaliu aflat le completează pe cele știute cu mare artă, arătând un personaj feminin foarte complex, un mister descifrabil în sfârșit, atât pentru povestitorul nostru cât și pentru noi, cititorii. Fiecare amănunt din povestea lui Scott, cum ar fi geaca de piele prea mare purtată de Elena la ieșirea lor bucureșteană printre artiștii clandestini, se regăsește în povestea Elenei cu o semnificație nouă.

Evident, mi-a plăcut mult partea acțiunii petrecută la Roma, un oraș pe care îl iubesc în mod deosebit. Titlul “Piazza Bucarest”, se referă atât la locația cu acest nume din capitala Italiei, cât și la originea Elenei și la întâlnirea cosmopolită a destinelor, dintre americanul Scott, danezul narator fără nume și Elena din România. Personajele își aparțin lor înșiși sau poate vieții, acest tumult continuu ca un ocean dezlănțuit.

Veți descoperi cine este misterosul Dmitri Nosca și de unde provine prenumele lui neobișnuit pentru un român. Veți călători din Bucureștiul comunist în peisajele rurale daneze, apoi pasager prin Florența cu destinația Roma, Piazza Bucarest.

Încă o dată m-a încântat filosofia rafinată de care dau dovadă autorii scandinavi. Recomand acest roman celor interesați de o lectură scurtă, însă cuprinzătoare.

“Dacă te uitai mai de aproape, recunoșteai bucuria de a observa viața obișnuită, o bucurie trădată ulterior de venerația cultivată pentru fotografie. Iarba strălucitoare și flancurile maronii-roșcate, satinate, ale bovinelor, țărâna strălucitoare în arșița amiezii și călcâiele de culoarea piersicii ale țărăncuțelor,toate acestea deveniseră embleme pentru niște timpuri apuse, deosebit de spirituale, care nu au existat niciodată. Căci timpul vacilor și al italiencelor este același cu al meu și al Elenei,același prezent perpetuu, extins la infinit, care doar s-a schimbat, aproape că nu mai poate fi recunoscut, dar numai aproape. Abia când e prea târziu, timpul capătă sens și nume, dar să faci istoria istorie înseamnă de asemenea să te faci străin pentru ea.”