Arlechinul – Natașa Alina Culea

Citind în aceste zile cel mai recent apărut roman al Natașei Alina Culea – “Arlechinul” – mi s-a confirmat impresia dobândită anterior după lecturarea celorlalte cinci romane publicate sub semnătura sa. Cu riscul de a enunța aparente platitudini, consider că autoarea                  Natașa Alina Culea este o scriitoare cameleonică, întrucât niciun roman dintr-ale sale nu seamănă cu altul,se află permanent în căutare de noi orizonturi, noi provocări.

Un prim aspect interesant al romanului îl constituie faptul că, deși protagoniștii poveștii sunt, la prima vedere, un bărbat și o femeie ale căror drumuri nu par a se intersecta vreodată, existențele lor aflându-se la o distanță de peste un veac una de cealaltă, imaginația autoarei va funcționa ca un portal pentru a reuni piesele acestui puzzle și a întregi tabloul.

În acest roman autoarea alege, în premieră, să plaseze în postura de personaj principal un bărbat. Nu numai atât, dar bărbatul în cauză este mai degrabă antagonist, un anti-erou.

În Franța anului 1875, vestitul circ internațional Galaxy oferă reprezentații parizienilor avizi de spectacol. Un băiețel este părăsit pe băncile vestitului circ, fără a se ști împrejurările în care a ajuns acolo. Întrucât nimeni nu îl revendică, Elda, ghicitoarea în Tarot irlandeză , îl adoptă pe băiat, reușind astfel să își domolească instincul matern care nu avusese ocazia să se desfășoare. Tot ea ii schimbă numele și îl numește Maxim, iar băiatul pătrunde în lumea circului, o lume total diferită de orice altceva și se integrează în marea familie Galaxy. Este instruit spre a deveni arlechin, un comediant desăvârșit, al cărui rol însă nu se termină la lăsarea cortinei. Băiețelul abandonat devine un bărbat seducător, care însă nu reușește să se maturizeze și în interior. El este prototipul unui Peter Pan întunecat, sadic, pentru care seducția este un joc, adesea unul crud atât din punct de vedere fizic, cât și moral. Educat într-o manieră lipsită de strictețe de către mama sa adoptivă și femeile din circ, el vede lumea doar ca pe un teren de joc, de vânătoare, un joc la care el este campionul iar femeile sunt înfrânte și lăsate fără remușcări în urmă. Această lipsă de mustrări de conștiință și abilitatea de a se folosi de orice pentru a-și atinge scopul îl încadrează în zona psihopatiei. În afară de Elda, cea care l-a crescut precum o mamă, doar trei ființe i-au străpuns barierele, de-a lungul timpului: Cili, Anicka și maimuța Katarina.

În Bucureștiul anului 2015, o tânără actriță, mamă singură, Lidia Caraman, se luptă cu propriile porniri și cu iluziile unei iubiri pierdute. Alege să se risipească în nenumărate relații fără niciun viitor, pentru a se refugia din calea durerii provocate de pierderea iubirii singurului pe care îl dorește cu adevărat, Iustin. Acesta este un personaj absent fizic, însă dureros de prezent în intensitatea dorinței Lidiei, ceea ce mi-a amintit oarecum de Marat, din romanul purtând același nume al autoarei. Ca și Maxim, Lidia trece prin viață într-un nor de hedonism, însă între ea și necruțătorul arlechin este o mare diferență: își iubește cu duioșie fiica, pe Mica și întoarce, în stilul ei, prietenia necondiționată pe care i-o poartă Nevena, o femeie de excepție.

Autoarea intercalează capitolele, alternând povestea din trecut al lui Maxim cu cea din prezent, a Lidiei. Trecerea aceasta este marcată și prin timpul verbelor, de la diversele forme ale perfectului folosite în capitolele dedicate poveștii lui Maxim, la prezentul folosit în pasajele care descriu realitatea Lidiei.

Autoarea a încercat, prin prisma călătoriilor circului Galaxy, să redea o frescă istorică a Europei în perioada de timp pe care o acoperă, până în anul 1913, în diversele țări în care se stabilește circul. Ea creează un cadru mai amplu, dincolo de povestea în sine a arlechinului, într-o intenție de a suprinde momente importante și de a le aduce în atenția publicului, lucru evident și din frecventele note de subsol. Cel puțin, așa am perceput eu această intenție.

Totodată, ariile din prezent sunt punctate de diverse referințe culturale, în special din lumea teatrului din care fac parte Lidia și Nevena, o multitudine de citate și de trimiteri la diverse opere.

Autoarea lucrează pe mai multe planuri, de la mic la mare, oglinzi care reflectă alte oglinzi. În ce măsură reușește acest lucru, este la latitudinea fiecărui cititor să decidă. Ideea de a construi un roman psihologic pe un fundament istoric, cu flash-uri în cotidianul zilelor noastre, are din start un plus de fascinație. Nu pot spune însă că am găsit această țesătură perfectă. Poate nici nu a fost intenția autoarei, protagoniștii fiind din start, așa cum am menționat anterior, opusul oricărei idei de perfecțiune.

Destinul lui Maxim domină narațiunea, punctând principalele momente de răscruce din drumul său, dar și soarta celor legați de el, cum ar fi Anicka, doctorița suedeză – un personaj feminin pe care îl veți îndrăgi, fără urmă de îndoială. Se mai poate izbăvi arlechinul, există vreo absolvire pentu el pe această lume? Sau împrejurările misterioase ale nașterii lui își pun o amprentă mult prea puternică, însemnându-i ființa fără putință de întoarcere?

Autoarea folosește o zonă a erotismului pe care eu, personal, nu o agreez, pentru a contura imaginea lui Maxim ca un incubus, capabil să subjuge vointele femeilor pe care le cucerește. Anicka, suedeza cu ochi senini, este evident poziționată în antiteză cu arlechinul, o prezență feminină admirabilă, pe care Maxim vrea să o corupă în stilul propriu, trezindu-se învins de arme cărora nu li se poate opune.

Personajul meu preferat din această carte este Nevena, mi-au făcut mare plăcere toate replicile ei. Nevena reprezintă echilibrul într-o lume care se sfărâmă la extreme, reușind adesea să o centreze pe aeriana Lidia.

Vă invit să descoperiți care este legătura între Maxim și Lidia și cum se încheie această misterioasă poveste. Povestea Arlechinului.

” – Nu poți defini iubirea, dar dacă aș alege un singur cuvânt, atunci acesta ar fi: experiența libertății.

– Experiență? a repetat Anicka uitându-se la el. Nu este cel mai important lucru în viață pentru tine?

– Nu este cel mai important lucru în viață, căci dacă ar fi fost așa, oamenii condamnați pe viață doar ar fi privați de iubire, nu de libertate. Cred că libertatea este cel mai important lucru în viață. Nu crezi că am dreptate?

– Nu, Maxim, cred că oamenii sunt privați de libertate pentru că nimeni nu-ți poate lua iubirea.

Maxim a zâmbit și a rămas tăcut câteva clipe.”

“Totul este o alegere, viața este suma alegerilor noastre! Chiar este! Poate că nu alegem când ne naștem sau când murim, dar dacă viața ar fi un sandviș, atunci voi alege ceea ce este mai important, delicioasa umplutură cu sos picant ca trăirile mele. Între naștere și moarte vor fi alegerile mele, cât mai libere cu putință. Nu pot alege cine să mă iubească sau când, dar pot să aleg ce carte să citesc astăzi sau unde să plec mâine. Par lucruri mărunte, dar în lipsa lor am realiza imediat cât sunt de importante aceste alegeri. Noi nu apreciem ce avem, suntem obișnuiți să ne plângem prea mult și să fim recunoscători prea puțin.”