Echipajul – Marina Costa

Înainte să încep să scriu despre romanul “Echipajul”, de Marina Costa, aș dori să reamintesc câteva lucruri. Aceste articole pe care le public eu aici pe marginea cărților citite și îndrăgite de mine sunt, cum am mai zis în repetate rânduri, recomandări. Bucăți de emoție, de stare de spirit pescuite de mine din multitudinea de senzații pe care mi-o oferă o lectură. Aleg să recomand cărți pe care eu, subiectiv bineînțeles, le notez (pe Goodreads și în general) cu 4 sau 5 stele. Drept urmare, încerc de fiecare dată să redau, cu inspirația de moment, fiindcă nimeni nu performează egal în toate împrejurările, acel ceva care m-a făcut să apreciez respectiva lectură. Acel ceva pe care mi-l transmite mie lectura. Cititul este, până la urmă, un act foarte intim, foarte personal, fiindcă gândurile și mesajele autorului se reflectă prin propriile gânduri și experiențe iar rezultatul este imprevizibil. Cel puțin în cazul meu, este imprevizibil.

Acestea fiind zise, să purcedem, zic. Am câștigat “Echipajul” în cadrul unui concurs spontan organizat de autoarea Marina Costa pe blogul său.

Încep prin a spune că am citit “Echipajul” foarte rapid. Ca să fiu în spiritul lecturii, a fost ca o croazieră foarte plăcută, pe valurile Dunării, într-o ambianță specială și cu un suflu de aer proaspăt. Aceasta este prima impresie – un scris foarte aerisit, ușor de parcurs, dialoguri multe, naturale. Un amestec de nou și vechi, ușor de explicat având în vedere că a fost scris în anul 1983, apoi “revizuit și completat în 2001 și 2018”. Mi-a amintit de lecturile mai vechi din copilărie, de “Toate pânzele sus” și de “Cireșarii”, însă cu o protagonistă feminină în prim-plan.

Deși încadrat la modul general drept un roman pentru adolescenți, are și alte elemente specifice.

Am descoperit un bildungsroman, povestea unei tinere de 13 ani pe nume Emilia Mavrodin, româncă cu rădăcini grecești, care, rămasă orfană de mamă în urmă unui accident, vine să locuiască în Brăila, la rude. Tatăl este marinar de cursă lungă, la fel și unchii. Acolo ea descoperă întreaga magie a orașului-port dunărean, cu amestecul său de comunități.

Împreună cu verii săi, băieți și fete, formează un grup pe care îl numesc “echipajul”, unde Em are rolul foarte important de timonier, iar vărul ei mai mic, Virgil, e căpitanul. Se împrietenesc cu un băiat grec, Dionisos, pe care Em îl botează Leftheris, în timp ce el o numește Marina. Providențial sau nu, dar așa le vor rămâne numele. Fac cunoștință și cu un bătrân pescar lipovean, Moș Porfiri, și cu nepoatele lui, Nastea și Dașa.

Em alias Marina are o personalitate foarte voluntară și se integrează în aceste comunități atât de deosebite. Între greci și lipoveni nu este dragoste multă, din contră, membrii celor două etnii se disprețuiesc și se înfruntă la tot pasul. Marina intră în cercul grecilor, unde tinerii palicari adoră să cânte și să povestească întâmplări eroice din istoria neamului, dar le îndrăgește și pe fetițele lipovene. Ea acționează ca un liant între cele două comunități, măcar la nivelul celor pe care ea îi cunoaște.

Un eveniment dramatic are însă loc, iar Marina se trezește într-o situație foarte dificilă, din care răzbate cu ajutorul unui tânăr lipovean, fratele Nastei și al Dașei, Serghei.

Timpul trece iar lucrurile se așază pe făgașul lor. Mărturisirile Marinei ne poartă peste ani, timp în care sunt relatate evenimentele importante din viața membrilor “echipajului” și a celor apropiați lor.

Marina va fi pusă în situația să decidă cine va fi alesul alături de care să își petreacă viața: grecul Leftheris sau lipoveanul Serghei?

“Echipajul” este, în același timp, un roman de atmosferă. Autoarea prezintă numeroase tradiții ale comunităților prezentate în decursul povestirii, cu mare artă. Aceste relatări m-au cucerit și pe mine, chiar dacă nu sunt exact genul de om tradiționalist. Cântecele, mai ales, mi-au ajuns la inimă, deși evident găsim doar versurile transpuse în roman, neavând cum să ascultăm muzica. M-a făcut să îmi reamintesc multe acorduri grecești. Tradiția nu este înăclăită de obligații și interdicții care și-au pierdut de mult sensul, ci este o desfășurare naturală, firească, un cumul de sentimente și exprimări, care vorbesc de iubire, de neam, de istorie. Nu este ceva ostentativ, forțat, ci efectiv o parte din viața comunității. Descrierile peisajelor dunărene, ale orașului adaugă un plus de farmec atmosferei.

Nu în ultimul rând, “Echipajul” este un roman al prieteniei. Eroii săi sunt uniți de legături puternice, o lecție importantă – dincolo de etnii sau tradiții care despart oamenii, cum să devii un neam, unit prin loialitate, prin sentimente.

Recomand “Echipajul”, din toate aceste motive, nu numai adolescenților, ci oricui se simte atras de ceea ce am relatat. Chiar și după încheierea croazierei literare, am rămas cu acea senzație plăcută care marchează finalul unei lecturi de care îți amintești cu drag.

” – Pe marea vieții suntem cu toții corăbii. Avem destinul lor – destin marinăresc. Plecăm mai multe odată din port, apoi furtunile ne pot despărți drumurile pe vecie. Nu trebuie să uităm că am ridicat ancora din același port de baștină, unde să ne și întoarcem. După ce ancorăm din nou, căpitanii și echipajele vor chefui iar, împreună, bucuroși de revedere! Noi asta am făcut întotdeauna.”

La final, o melodie menționată în roman, ca să intrăm mai bine în atmosferă: