Pribegii mărilor – Marina Costa

Pribegii marilor

După ce am citit două romane și un volum de proză scurtă semnate Marina Costa, pot spune că m-am obișnuit deja într-o măsură destul de mare cu stilul autoarei. Afirm aceste lucruri deoarece Marina Costa are un stil aparte, foarte recognoscibil. Dacă aș fi citit acest roman fără să fi fost semnat, imediat mi-aș fi dat seama că îi poartă amprenta.

Romanele Marinei Costa au multe elemente specifice, voi încerca să enumăr, pe scurt, câteva: în miezul acțiunii se află o eroină dintr-o bucată, o tânără foarte decisă, al cărei traseu este prezentat din adolescență și până la maturitate; autoarea își poziționează acțiunea într-o lume interculturală, unde oamenii de diferite etnii și religii găsesc un numitor comun, între ei țesându-se legături puternice; în scrierile sale, Marina Costa introduce întotdeauna legende, balade, cântece și versuri, descrierea dansurilor sau a obiceiurilor rituale caracteristice popoarelor și perioadelor istorice tratate în roman; nu în ultimul rând, destinul are o mare importanță, drumul vieții este foarte sinuos iar iubirea este găsită după multe peripeții. De asemenea, o mare importantă este acordată prieteniei adevărate, nu doar a acelei tovarășii masculine atât de îndrăgită, de la Sam și Frodo la toți eroii antici sau moderni, dar și unui subiect destul de controversat chiar și în zilele noastre – prietenia adevărată dintre un bărbat și o femeie, o legătură frățească care nu are nimic de-a face cu erosul.

Revenind la romanul “Pribegii mărilor“, acțiunea acestuia se petrece undeva în secolul al XI-lea. Eroina, pe numele ei Marina, o tânără aromână care a ajuns printr-o suită de întâmplări dramatice într-o mănăstire venețiană, este răpită din numitul lăcaș de cult, împreună cu alte fete și multe bogății, de către cutreierătorii mărilor veniți din nord, vikingi aflați în raiduri sau “seceriș”, așa cum mai era numită acest tip de activitate. Pe corabia jarlului Rholf, întâmpină numeroase primejdii până vor ajunge în insula Fröj, căminul conducătorului, unde urmează să aibă loc nunta lui Astrid, sora acestuia, cu regele Swen al Danemarcei. Rholf este de sânge regesc, fiind fiul bastard al regelui Harald al Norvegiei. Fetele sunt roabele vikingilor, luate să servească în casele și sălile de ospețe ale acestora, mai ales pentru priceperea lor la țesut și alte îndeletniciri similare. Pe corabie, Marina se împrietenește cu Sigurd, un războinic tânăr, foarte trist, care știe bine grecește întrucât a servit ca militar la curtea din Miklagard (Constantinopole) și cu foarte tânărul Lars, musul, pe care îl îndrăgește ca pe un frate. Familia Marinei fusese deja decimată de franci, care cuceriseră teritoriile strămoșilor ei și făceau prăpăd în țară.

Marina va petrece o bună perioadă în robie la norvegieni, unde însă va impresiona prin hărnicia și camaraderia sa. Crede că este iubită de războinicul Iwar, dar acesta este un berserker plin de mânie, care îi aduce doar suferință, nu și libertatea dorită. Va veni și ziua libertății, deși nu în modul în care Marina și-ar fi dorit, ci prin răpunerea mișelească a stăpânului. Odată îndeplinită răzbunarea, toți oamenii care îi fuseseră loiali lui Rholf trebuie să pornească în pribegie, să plece pe mare, către țărmuri îndepărtate. Printre ei, Marina, căreia vrăjitoarea i-a prezis încă multe alte încercări.

Mi-a făcut plăcere mai ales această parte a romanului, cu descrierea tradițiilor și atmosferei din tărâmurile nordicilor acelor timpuri. Am regăsit cu drag unele informații care îmi erau familiare încă de pe când citeam “Vikingii” lui Bengtsson, povestea lui Rode Orm și a corăbiilor lungi, cum ar fi berea de edec și drumul către Miklagard.

Marina, acum liberă, speră să se poată întoarce în satul ei iubit, Katerini, însă acolo francii erau stăpânitori aspri și nu ar fi găsit decât moarte sau o nouă sclavie, pe care nu era dispusă să o accepte. Își continuă așadar drumul cu Sigurd, Niels și Lars, precum și cu unele dintre fetele venețiene cu care își legaseră soarta. Cupluri se formează, însă pentru Marina și Sigurd nicio pereche nu pare potrivită. Cei doi nu sunt legați printr-o iubire romantică, ci printr-un soi de prietenie aproape supranaturală, fiind foarte asemănători. Îi însoțesc marinari greci, alături de care vor ajunge tocmai în îndepărtatul Mexic.

Ce i-au rezervat oare Nornele Marinei în acea țară atât de îndepărtată? Dar lui Sigurd, cel care a fost numit Quetzalcoatl, “șarpele cu pene”?

Marina Costa aduce în prim-plan, prin acest roman, o teorie conform căreia vânturătorii nordici ai mărilor au ajuns undeva în secolul al XI-lea în Mexic, având un rol în dezvoltarea populației de acolo. Se știe că Erik cel Roșu descoperise deja Groenlanda, iar fiul său Leif Eriksson coasta nord-americană, în jurul anului 1000. Nu ar fi deci o teorie chiar atât de neverosimilă ca niște navigatori porniți dincolo de Gibraltar în căutarea insulelor Canare sau Azore să ajungă, printr-un bizar concurs al împrejurărilor, tocmai pe coasta mexicană, cel puțin nu după parcurgerea acestei lecturi 🙂 .

Un scenariu plauzibil, acțiunea romanului curge fluid, obiceiurile și tradițiile sunt frumos prezentate, iar camaraderia și prietenia sunt la rang de onoare, așa cum merită. Nivelul de violență și sexualitate este redus, deci poate fi citit de toate categoriile de vârstă. În ultima parte a romanului, mi-au dat oarece bătăi de cap sentimentele contradictorii ale eroinei în ceea ce privește planul sentimental, precum și nesiguranța ei. Mi-a plăcut în schimb finalul, modul în care autoarea a făcut o conexiune cu prezentul.

Pentru toți iubitorii de istorie, tradiții și aventură, “Pribegii mărilor” este o lectură pe care o vor savura cu plăcere.

” – Sigurd, Lars și alții tot același lucru au apreciat la mine, i-am răspuns – că sunt ca un băiat, sau ca una dintre “fecioarele scuturilor” de care povestesc legendele lor… Asta mi-e firea, și pace! Cât despre Sigurd, îți spun și ție, acum, ce-i spusesem unei fete, demult, pe ostrovul Fröj, când îmi făcea scandal degeaba, din gelozie: ce-i al meu e pus deoparte și nu-mi poate lua nicio femeie. Doar printre bărbați aș putea găsi rivali la prietenia ce mă leagă de el, dacă aș sta să-i caut, fiindcă oricâtă prietenie dăruieșți, sufletul nu-ti sărăcește.”

19 thoughts on “Pribegii mărilor – Marina Costa

  1. Multumesc foarte mult, Anasylvi. Intr-adevar, ai surprins esenta romanului, si da, eu scriu mai mult pentru adolescenti, cartile mele fiind recomandate cam de pe la 13 ani. (Cu exceptia volumului “Soarta mercenarului si alte destine”, singurul pe care l-as recomanda cam de la 16 ani – si cred ca si cele urmatoare, vor fi tot recomandate cam de la 13 ani). Consider ca orice realitati pot fi descrise, in general, in termeni mai putin expliciti…

    Liked by 2 people

  2. E foarte fain că în timpurile noastre, prin intermediul tehnologiei, autoarea unei cărți poate dialoga cu una dintre cititoare. Mie mi s-a întâmplat ceva similar când am scris despre arta finlandezului Pete Revonkorpi(Pesare), le-am propus copiilor să-l întrebe ceva legat de lucrările sale, i-am trimis una dintre întrebările puse de un copil acestuia iar el i-a dat răspunsul. 🙂

    Liked by 3 people

  3. Pingback: Wonder Woman Book Tag – Just reading my books

  4. Pingback: Recomandări de lectură pentru adolescenți (1) | adropofinspiration

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.