Casa de la Marginea Nopții – Catherine Banner

Tocmai am terminat de citit o carte deosebită, care mi-a plăcut mult și pe vreau neapărat să v-o recomand, “Casa de la Marginea Nopții“, de Catherine Banner.

Am pus ochii pe această carte după ce am citit recenzia minunată scrisă de Oli, pe Delicatese literare. Această recenzie, precum și coperta, m-au atras foarte mult, am simțit că va fi pe placul meu și așa a și fost.

Acțiunea se desfășoară pe o insulă de lângă coasta Siciliei, numită Castellamare, de-a lungul unui întreg secol. În 1914, doctorul Amedeo Esposito, dottore condotto, fără soție sau copii, sosește pe țărmurile insulei, în mijlocul sărbătorii Sfintei Agata. Un copil abandonat care fusese crescut la Florența, fusese suficient de ambițios să facă Medicina și suficient de norocos să aibă drept protector un doctor, un fel de tată adoptiv. Sosește, așadar, după cum vă spuneam, pe insulă, fiind singurul loc unde găsește repartiție, cu o valiză de carton și un caiet roșu, în care scrisese toate poveștile de care era pasionat. În afara medicinei, marea sa pasiune era colecționarea de povești de tot felul, iar momentul unic în care ajunge pe insulă are deja un aer mistic, cu statuia sfintei înconjurată de sute de lumânări roșii și toți oamenii care vor deveni extrem de importanți pentru el: contele d’Isantu și soția lui, Carmela, învățătorul Vela și soția lui, Pina, preotul Ignazio, frații Rizzu, bătrâna Gesuina și toți ceilalți locuitori ai insulei care ii devine cămin.

Întâiul Război Mondial lovește iar Amedeo trebuie să plece ca medic pe front. Acolo, realizează că singura sa casă este insula și, mai ales, Casa de la Marginea Nopții, pe care o cumpără de la Rizzu, din moment ce fratele acestuia plecase în America și închisese barul care era acolo. Învățătoarea Pina, rămasă văduvă, o femeie frumoasă ca o statuie grecească, devotată insulei, Sfintei Agata și vocației de dascăl, îi devine soție, după ce el are o serie de aventuri cu Carmela, soția contelui. Astfel, are loc un fel de miracol: în aceeași noapte se nasc “doi gemeni din mame diferite”, cum li se spune pe insulă. Carmela, soția contelui, îl naște pe Andrea, despre care declară că e al lui Amedeo, în timp ce Pina îl naște pe Tullio, întâiul născut al doctorului cu soția sa. Urmează alți doi fii, Flavio și Aurelio, și o fiică, Maria-Grazia. Fiii erau puternici și bătăiosi, însă fiica se născuse prematur și multă vreme s-au temut că nu va supraviețui. În mod miraculos, ea trăiește, deși toată copilăria este nevoită să poarte proteze la picioare. Spre finalul adolescenței, le va putea lăsa deoparte, însă un alt flagel apare la orizont: fascismul și Al Doilea Război Mondial. Băieții pleacă pe front iar cei rămași se străduiesc să facă față sărăciei și lipsurilor, mereu cu teama că vor primi vești proaste. Cu toate acestea, un nou miracol are loc: spre sfârșitul războiului, un tânăr englez care se prăbușise cu planorul este adus de valuri pe țărmurile insulei, găsit de Concetta, copilul sălbatic al familiei Arcangelo. Tânărul Robert supraviețuiește și o nouă etapă se deschide în viața Mariei-Grazia și cea a insulei.

De aici, exact că în caietul cu coperte roșii al lui Amedeo, se înșiruie zi după zi și an după an evenimentele din viața familiei Esposito și a locuitorilor din Castellamare, punctate de sărbătorile anuale ale Sfintei Agata, de evenimente istorice și economice, având în centrul lor Casa de la Marginea Nopții, redeschisă de Amedeo ca bar, atunci când i s-a interzis practicarea medicinei pe insulă de către conte.

Autoarea creează o atmosferă remarcabilă, tot acel aer mediteranean, o lume de sine stătătoare în cadrul mai amplu al Europei, dar care rămâne un ținut aparte, scăldat de mare și de soare, întrucâtva imuabil. Casa de la Marginea Nopții este ca un simbol, având de o parte luminile Siciliei și de cealaltă, întinderea întunecată a mării, tocmai până la coastele africane. Pe insulă, ca într-un univers la scară redusă, au loc toate acele întâmplări din viața unor comunități restrânse și izolate, dar într-un mod străvechi, unde fiecare cunoaște pe fiecare și se teme, într-o anumită măsură, de consecințele unor acte prea violente sau exagerate. Adesea, feluritele fapte reprobabile comise de diverși localnici incită zvonurile, bârfa și acuzații de multe ori lipsite de fond. Cu toate acestea, prieteniile, ca și dușmăniile, se desfășoară, relații se întăresc și se destramă, copii se nasc, bătrâni mor, oameni pleacă de pe insulă pentru a nu se mai întoarce sau, dimpotrivă, pentru a reveni, atrași mereu de forța misterioasă a acesteia. Nici insula nu poate rămâne neschimbată, modernizarea pătrunde și aici, cu toate cele care o urmează.

Mi-a plăcut modul în care fiecare parte este precedată de câte o povestire populară italiană. Pe câteva le-am recitit cu plăcere, căci le știam și eu încă de pe când eram doar un copil; pe altele le-am citit, cu mare plăcere și drag, în premieră, căci și eu, asemeni lui Amedeo, sunt o mare iubitoare de povești și basme.

Istoria avansează, prin intermediul nepoților și, ulterior, stranepoatei lui Amedeo și a Pinei, Lena, ca și a celorlalți locatari ai insulei, trecând în noul mileniu și întâmpinând noile provocări, căci ceea ce nu au distrus războaiele pot distruge instabilitatea economică și tăvălugul aferent. Cu toate acestea, dincolo de orice, miracolele rămân, precum și spiritul acestei insule-simbol.

Vă invit la o lectură-balsam, o conectare firească la ritmul vieții și al misterelor ei.

“Când avea vreo cinci ani, știa pe de rost toate poveștile lui Amedeo. Cunoștea amănunțit, de asemenea, episoade aparținând familiei sale, fiindcă Maria-Grazia avusese grijă să-i povestească nepoatei sale, de îndată ce se făcuse suficient de mare, cum fusese când unchiul Flavio se aruncase în mare ca să evadeze de pe insulă; cum unchii ei, unul câte unul, plecaseră la război. Îi spuse despre ziua când străbunicul ei, Amedeo, pășise prima oară pe insulă. Îi povesti despre gemenii născuți din mame diferite; despre omul ieșit din mare; despre cum se războiau tot timpul tatăl ei și zio Giuseppino. Ce rău îi părea Lenei că nu trăise pe vremea când toate aceste legende pășeau vii pe insulă – Gesuina, bătrânul Rizzu, părintele Ignazio, fantoma lui Pierino, învățătoarea Pina, cu părul ei negru răsucit ca o funie groasă, și Amedeo, cu caietul lui plin de povești! Pentru ea, spiritele lor pluteau și acum pe potecile abrupte și pe străduțe, la fel de reale ca prezența sfintei. Fiindcă, într-adevăr, insula i se părea vie, ca un loc unde pământul mustea de povești. “