Piatră de hotar – Monica Tonea

This slideshow requires JavaScript.

Inițial, am văzut această carte recomandată de două doamne din blogosferă pe care eu le apreciez mult – la Diana, pe De-ale Dianei și la Potecuța – Poteci de dor. Minunatele recomandări m-au tentat foarte tare, astfel încât, în momentul în care am găsit o reducere de 20% am știut că e momentul să o achizitionez, deși aș fi luat-o și la preț întreg fără probleme. Am luat o decizie pentru care mă felicit și vreau să împărtășesc cu voi această experiență.

Să citești cartea Monicăi Tonea, Piatră de hotar, este o poveste în sine. Am descoperit că nu o pot face oriunde și oricum, așa cum sunt eu obișnuită. Este o carte aparte, care necesită să îi creezi cadrul optim de lectură. Din cuprins fac parte zece povestiri și șapte reflexii. Voi exemplifica prin câteva cuvinte, legat de preferatele mele, ca să nu încarc inutil acest articol de recomandare, cu amendamentul că toate sunt remarcabile și le-am parcurs cu cea mai mare plăcere.

Prima povestire, Acastanhada, este toată o aromă furibundă de cafea și de pasiune, neîmplinită și nestinsă, pe care am trăit-o și am savurat-o pe acorduri de bossa-nova. Misterul Heloisei și al domnului Adair a fost o deschidere excelentă pentru acest volum de proză scurtă, o primă mostră a măiestriei autoarei de a te transporta oriunde dorește. Odată deschisă cartea, Monica Tonea devine ghidul tău într-o lume largă, cosmopolită, din România și până în colțuri îndepărtate ale lumii. Protagoniștii sunt, pe rând, femei și bărbați, personaje-narator pline de tumult sau care își duc existențele sub ochiul atotștiutor al autoarei, cu toții fascinează, îi însoțești în lumea trăirilor, căci aceasta este zona de impact a povestirilor.

Nebunie temporară – o povestire plasată în Constanța, la țărm de mare, unde eroul autohton de astă dată se confruntă cu același mister feminin, cu ispitele primei iubiri, primelor tentații, primelor dezamăgiri. Doi protagoniști anonimi, care inspiră familiaritate, o senzație de vechi cunoștințe.

Pivnița – reîntorși în patrie, regăsim atmosfera minunată pe care Monica Tonea o imprimă caselor – ea reușește să ne transpună în sufletul acestor cămine, integrând foarte bine decorul în poveste, personajele fiind armonizate cu mediul lor, desprinse parcă din vechile istorii. Nu e greu deci să aduci fâșii de trecut și să le îmbini cu prezentul, alcătuind o povestire cu tentă fantastică. Nu e greu dacă ești Monica Tonea, cel puțin.

Trecerea de pietoni – am adorat această povestire, pur și simplu. Deși e scurtă, trăim prin ochii unui polițist o zi în care el surprinde năruirea vieții sale de cuplu, tristețea unor momente dificile peste care se suprapune o nouă șansă, se întrevede o speranță de mai bine în preajma unei treceri de pietoni, devenită spațiu al manifestării destinului.

Apariția – o întâlnire a două necunoscute în trenul de Amsterdam, confesiuni pe de o parte, fascinație pe de alta, una dintre acele întâlniri scurte care rămân gravate în memorie, precum o stea căzătoare, trecătoare dar de neuitat.

Ceața – câteva pagini intense, în care, pornind prin a aduce un om drag la aeroport, personajul-narator pășește într-o lume nouă, cu altfel de trăiri și percepții, o zonă a revelației.

În povestirile sale, autoarea își poartă personajele adeseori în copilărie, în rememorări nostalgice ale unor timpuri demult trecute, urmând a le creiona cu forță momentul prezent. Ca un artist care întâi schițează linii vagi, pentru ca apoi să accentueze ceea ce consideră că trebuie evidențiat. Personajele sale, atât femei cât și bărbați sunt de o eleganță atemporală, iar decorurile în care le plasează sunt, după cum vă spuneam, de un rafinament deosebit.

Monica Tonea are o magie prin care face, din când în când, să oprească timpul în loc. Pare un fotograf care prinde clipa și o imortalizează, cadrele ei se derulează radiant pentru a îngheța deodată, într-unul dintre acele momente care nu mai aparțin timpului fizic. În minte am deja o galerie de instantanee, fiecare dintr-o altă povestire. Natura în schimb, acolo unde apare, e proiectată ca un film. Simți răcoarea ceții, mirosul mării, auzi semnalul unui tren, ascuțit într-o noapte de vară. Din scrisul ei răzbate sufletul de artist, luptele și frământările interioare, urcușurile și coborâșurile inerente condiției umane.

Reflexiile, în număr de șapte, sunt povestiri mai scurte, care condensează esențe tari. Le-am parcurs pe nerăsuflate și m-au impresionat. Antepenultima și ultima, în mod special. Și tatăl meu avea telescop. Dacă ar fi să îi scriu o scrisoare, asemenea celei către mama autoarei, nu am idee ce aș putea spune. Că aș fi vrut să îl cunosc mai bine, poate? Pe el, omul, nu numai în calitate de tată? Pe de altă parte, m-am regăsit în descrierea copilului născut la țărm de mare.

Volumul are o estetică aparte. Am apreciat detaliul grafic aflat în stânga unor povestiri, ca o piramidă din litere și cuvinte-cheie, detaliu prezent și pe coperta a patra. Am apreciat și semnul de carte, de pe care chipul surâzător al Monicăi mi-a vegheat lectura, ca o zână bună.

Dacă vă plac introspectiile rafinate și sunteți iubitori ai prozei scurte, sau efectiv doriți o lectură nuanțată și de calitate, vă recomand călduros acest volum de povestiri.