Manuscrisul fanariot – Doina Ruști

Manuscrisul fanariot

Despre “Manuscrisul fanariot“, de Doina Ruști, am auzit din online, recomandat fiind de câteva persoane în ale căror gusturi mă încred. Deși ficțiunea istorică este unul dintre genurile mele preferate, am stat o vreme în dubii dacă doresc sau nu să citesc acest roman, din cauza epocii în care este plasată acțiunea (epoca fanariotă), pentru care am prins o oarecare aversiune în vremea școlii, fiind atât de mulți care s-au perindat pe la domnie și pe care trebuia să îi reținem, lucru pe care nu l-am izbutit niciodată.

De fapt, și nu e prima dată când recunosc, eram oarecum certată cu istoria ca materie școlară, ulterior am început să citesc cărți cu subiect istoric, din care am învățat mai multe decât din toți anii de școală adunați la un loc. De obicei, autorii de ficțiune istorică au și note de final unde explică ce anume au modificat sau au adăugat la sursele istorice originale, precum și recomandări de lucrări istorice în domeniu. În plus, ei trezesc interesul pentru a afla informații și date pe care le putem acum găsi mai ușor decât altădată.

Să revin însă la “Manuscrisul fanariot“. Eroul acestui roman este un vlaș (meglenoromân) din Saruna (Salonic). El este fiul unui pescar, Bradu Milikopu și este, încă de foarte tânăr, îndrăgostit de haine, de a le crea și a le croi, după gusturile și imaginația sa, într-atât încât sacrifică la un moment dat banii pentru prânzul familiei Milikopu, pentru a cumpăra un material deosebit pentru șalvari. În zilele noastre, Ioanis, așa cum se numea el atunci, ar fi fost candidatul perfect pentru a ajunge un designer de top. Când tatăl său decide că el trebuie să plece în flota lui Lambros Katsonis, să lupte împotriva stăpânirii otomane, el hotărăște să își urmeze visul, un vis cu ochii deschiși pornit de la un cântec atribuit chiar sultanului Selim: un cântec despre București. Orașul este descris ca un loc fascinant, plin de voie bună, parfumuri și dans.

Ioanis pornește la drum și ajunge, într-un final, după o serie de peripeții în care a fost jefuit nu doar de posesiuni, dar și de nume, la orașul mult visat. Nici nu sosește bine, că e și prins în latul destinului , fiindu-i atribuit un nume străin: Leun. Acest Leun se numea de fapt Leon și fusese un valet al contelui rus Hastatov, dispărut între timp și despre care aflăm ulterior că se zvonea a fi fost transformat în cocoș, prin vrăji. Tânărul vlaș intră astfel în vârtejul orașului, iar din momentul în care o cunoste pe Maiorca, o tânără țigancă de la curtea boierului Doicescu, se îndrăgostește fără putință de scăpare. Leun începe o carieră promițătoare de croitor, făcând chiar și o acoperitoare de cap pentru calul principelui Moruzi.

Trebuie menționat că în acele vremuri în Principatele Române încă se practica sclavia, care a fost abolită în 1856, majoritatea țiganilor fiind fie robi ai boierilor, fie ai mănăstirilor sau chiar ai Domniei. Un om liber care dorea să se căsătorească cu un rob devenea la rândul lui sclavul stăpânului respectivului. Această stare de fapt stă la baza firului principal al acțiunii. Existau un număr de sclavi care nu erau romi și un număr de romi care nu erau sclavi, întrucât fuseseră răscumpărați sau dezrobiti de stăpâni.

În plan secundar stau poveștile prietenilor lui Leun, Tilu Băjescu și dascălul Arghir, relațiile de dușmănie între boieri, în principal între Doicescu și Brăiloiu, diverse scheme politice de la Domnie, viața mondenă de zi și de noapte din București, precum și elemente din traiul robilor boierești. Aceștia sunt descriși ca împrumutând din caracteristicile boierilor de care aparțin, diferiți unii de alții întocmai ca și acești boieri. Dintre ei, în prim plan se află, bineînțeles, Maiorca și familia ei: tatăl, cărămidarul Cucumeaua, numit așa pentru ochii lui mari, pe care îi moștenise și fiica sa; mama Tranca, o vrăjitoare temută de toată suflarea; fratele Cobză, precum și alți frați fără nume. Alt personaj important este Mărgean, care află la un moment dat că este sclavul lui Brăiloiu, după ce se căsătorise cu Elinca, o boiangioaică liberă care mai avea doi copii dintr-o căsătorie anterioară. Cumva, Brăiloiu a aflat că fiul cel mare al Elincăi este bastardul lui Doicescu, pe care îl urăște de moarte și astfel vrea să devină stăpânul Elincăi și al celor doi copii. Cum se va descurca această poveste încâlcită, precum și soluția la care apelează Leun ca să rămână cu Maiorca, puteți afla citind romanul.

La baza acestui roman stă chiar un manuscris din acea perioadă, pe lângă care autoarea a brodat, într-un mod foarte artistic, o serie de povești menite să ne facă să simțim culoarea locală, un farmec aproape mistic al capitalei în acele timpuri, pitorescul unor zone cunoscute bucureștenilor de azi și tuturor celor care au locuit, la un moment dat, în marele oraș. Prin faptul că sunt foarte poetic redate, nu am găsit descrierile încărcate, iar limbajul colorat este integrat aidoma. Astfel se creează un spațiu istoric învelit într-o mantie a romanticului și a misticului, presărat cu elemente picarești și destul umor. Despre acest manuscris, datat 10 februarie 1796, se amintește constant pe parcursul romanului, fapt care instigă curiozitatea cititorului. La un moment dat, am început să înțeleg cam care ar fi obiectul respectivului manuscris, fapt care mi-a fost confirmat la final, unde avem chiar și o fotocopie a acestuia.

Dincolo de boieri desfrânați, sclavie, superstiții medievale și domnitori puși pe bază de șpagă, “Manuscrisul fanarot” este o poveste de dragoste, iar cuplul Leun-Maiorca devine la rândul lui, un simbol.

Am întâlnit, pe alocuri, folosite formele “vroia”, “vroiam” etc. Nu știu dacă este o scăpare sau au fost folosite intenționat, pentru a sublinia un mod de vorbire al acelor timpuri. V-am spus deja că nu am cunoștințe extinse referitor la acea perioadă anume din istoria Principatelor Române.

Coperta este foarte simpatică, construită în jurul unei creații a lui Victor Gingiu, intitulată sugestiv “Fanariotul” și dă un indiciu legat de multitudinea de informații despre moda vremii, foarte interesante de altfel, prezente în carte.

În concluzie, mi-a plăcut romanul și sigur voi căuta și altele semnate de Doina Ruști.  

22 thoughts on “Manuscrisul fanariot – Doina Ruști

  1. Superbă recenzie, Ana, am citit-o pe îndelete cu multă plăcere și pot spune că m-a convins pe deplin să trec și această carte a Doinei Ruști pe lista mea de dorințe literare.
    Felicitări pentru recenzie și mulțumesc pentru recomandarea irezistibilă. ❤

    Liked by 1 person

  2. Coperta nu îmi place deloc ☹️ și nici titlul nu atrage 🤦‍♀️.
    Dar recenzia ta este atrăgătoare 😍. Recunosc că îmi este teamă să nu mă pierd în detalii, informații. Nici mie nu mi-a fost “dragă” această perioadă istorică 😏.

    Liked by 1 person

  3. Pingback: Mâța Vinerii – Doina Ruști | adropofinspiration

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.