Anotimpul pumnalelor – Șerban Andrei Mazilu

Whoahaha!

Ce carte am descoperit în cadrul celei mai recente lecturi! Una faină de tot. Hai să vă spun câte ceva despre ea. Stați comod și ascultați.

Autorul Șerban Andrei Mazilu a scris un fantasy distopic clockpunk cu elemente grimdark foarte reușit. Mă atrăseseră sinopsisul, titlul și coperta care mă ducea cu gândul la Assassin’s Creed sau la Prince of Persia. Buna mea prietenă, se știe ea cine, a reținut doleanța mea și mi-a făcut cadou surpriză acest roman, lucru pentru care îi mulțumesc încă o dată, chiar mai călduros acum, după lectură. 🙂

Nu știu exact cu ce să încep, fiindcă are multe elemente foarte fain inserate. Hai să zic mai întâi câte ceva despre worldbuilding. Autorul a creat o lume foarte interesantă, un Arhipelag distopic format din mai multe insule, urbanizate în cea mai mare parte și dezvoltate pe verticală, cu săracii locuind la nivelurile cele mai de jos, iar bogații și nobilii la nivelurile superioare. Ceva similar cu stratificarea din seria Furiilor a lui Pierce Brown, numai că aici avem o lume care îmbină atmosfera de Cinquecento cu o tehnologie care a atins proporții monstruoase. Totul a început cu ceva timp în urmă, după descoperirea tutunului, o substanță care a modificat societatea. Odată cu dezvoltarea acestei industrii a început o adevărată revoluție tehnologică, care a avut drept consecință conturarea acestui spațiu unde se desfășoară acțiunea cărții, în prezent. Peste tot acest arhipelag sinistru stăpânește un împărat, Septimus III, există o nobilime coruptă, iar insulele care colcăie de interlopi de diferite genuri sunt conduse de așa-numiții Baroni ai tutunului, care țineau cumva în frâu populația și asigurau un soi de echilibru fragil, care se va vedea în curând sfărâmat.

Un alt element de succes implementat de autor sunt personajele. În tot acest cadru sumbru, unde oamenii de rând își târâie zilele încercând să supraviețuiască cum pot, exploatați de industriași și nobili, terorizați de bandele criminale, își face apariția Aendo Assermore, asasin plătit. Misiunea lui, care va declanșa un întreg lanț de evenimente, este să îl ucidă pe baronul Marc Devon, ceea ce e floare la ureche pentru versatul asasin. Iată însă că angajatoarea sa, contesa Mequette, a plantat doar prima sămânță a vastului ei proiect de a răsturna imperiul și de a se instala pe locul cel mai înalt al ierarhiei. Trădat de perfida contesă, Aendo este azvârlit de la o mare înălțime, ceea ce îi garanta o moarte sigură. Zeul morții însă, Thanos, nu e de aceeași părere și îl readuce la viață pe Aendo, în compania unui grup mic, bizar și foarte unit: Corbii din Helmsman’s End.

Între timp, contesa se aliază cu episcopul Bone, depravat și pervers până în măduva oaselor, reprezentantul zeilor pe pământ. Când Rico Mikkae, șeful Servicului Secret, se prinde că ceva e putred în toată această combinație, cei doi ticăloși nu ezită să îl împingă în brațele morții. E salvat însă de aceiași Corbi ai lui Thanos și devine unul dintre ei, căpătând în urma ritualului un nume nou, Kalleth. Acestea sunt premisele de la care se declanșează un vârtej de acțiune, care se ridică la pretențiile oricărui cititor avid al genului.

Antagoniștii sunt foarte bine creionați. I-ați detestat pe Ramsay Snow sau pe Cersei Lannister? O să vi se pară simpatici în curând, în comparație cu episcopul Bone, un adevărat căpcăun dezgustător, sau cu venala contesă Madeline Mequette. Lor li se alătură noul șef al Serviciului Secret, un anume Quentin, dar și Foxley Quinn, șeful lumii interlope din Perque, una dintre insulele cele mai rău-famate ale Arhilepagului Voss. Autorul i-a rezervat acestuia din urmă un twist cu totul deosebit, care mi-a plăcut mult, dar nu vă zic despre ce e vorba. 😛

Protagoniștii sunt foarte faini: Aendo este, cum vă spuneam, unul dintre cei mai celebri asasini plătiți din Arhipelag, Corbii sunt tot asasini, un grup de tineri orfani crescuți de Copperwood, un savant care îl servește pe Thanos, zeul morții. Jess, roșcata poreclită Loup, din cauza coifului pe care îl poartă în acțiune, blondul York și fratele său Loque au fost salvați de Cop și transformați într-o bandă de asasini perfecți, la comanda zeului Moarte, Thanos, care nu face parte din treimea slăvită de religia oficială, dar are destui adepți printre locuitorii insulelor, mai ales în Whitegate.

Astfel ajungem la al treilea element interesant: sistemul magic. Practic, nu avem în acest prim volum tipuri obișnuite de magie, ci totul se învârte în jurul acestui Thanos, care intervine în viața Arhipelagului prin cei trecuți prin atingerea lui ritualică. Lumea încă își amintește de temutii vârci, un fel de lupi monstruoși, ființe infernale care au bântuit la un moment dat prin insule, apărând însă foarte rar la momentul acțiunii. Sub Whitegate, unde cultul lui Thanos este mai pronunțat, există niște catacombe bântuite de necromanți și de morți-vii (undezi cum le zicem unii dintre noi, plural trăznit de la undead). Corbii înșiși au proprietăți speciale (aici mă refer la păsările în sine), transmițând diferite mesaje. Aendo este încă de mic sub umbra lui Thanos, de când a fost lăsat nevătămat de un vârc, ulterior dovedindu-se că aceste fiare teribile îi erau mai degrabă aliați.

La fel de bine construită este ierarhia socială, specific distopică. Împăratul nu este însă un tiran, ci este un incapabil, foarte evlavios și orb la tot ce se petrece în jur, crezând în toți ticăloșii care îl înconjoară și îl manipulează și refuzând să vadă adevărul, pe care i-l arată oamenii cu adevărat loiali, cum ar fi majordomul Benson, amiralul Anvers și chiar Rico Mikkae, erou de război căzut în dizgrație din cauza intrigilor diabolicei contese și ale episcopului, readus în schemă de voința lui Thanos. Am găsit foarte original pentru o distopie acest gen de conducător, în locul obișnuitului lider imposibil de clătinat, cu o putere covârșitoare. O idee care duce cu gândul la faptul că o stare de lucruri rea poate să devină oricând și mai rea. Încurajator, nu? 😀

Mi-a plăcut ideea din spatele reacției lui Thanos, anume că oamenii aceștia extrem de corupți și de lacomi distrug echilibrul universal și trebuie împiedicați să își atingă scopurile. Bineînțeles, adunătura pestriță de “eroi” trebuie să facă acest lucru.

Acțiune alertă și bine legată, asasini aflați de partea unui bine extrem de relativ, contrapuși unor malefici absoluți, multe zone de gri, precum cețurile poluate care înconjoară Arhipelagul ca amintirea unui coșmar, umor de calitate – toate acestea construiesc o structură complexă, care se ridică la nivelul autorilor consacrați pe piața internațională. Nivelul oarecum ridicat de violență și sexualitate o recomandă cititorilor maturi (sunt destui care mai cred că genul fantasy este un fel de basm reinterpretat pentru copii – nu faceți această greșeală, mai ales cu volumul de față). Worldbuilding-ul și atmosfera mi-au amintit de un alt roman care mi-a plăcut mult, Minciunile lui Locke Lamora, însă cu un asasin în prim-plan, nu un con artist și cu multe alte diferențe substanțiale. În plus, se remarcă frumusețea stilului scrierii autorului, cu multe accente de-a dreptul poetice, nu foarte des întâlnite într-un astfel de roman.  Una peste alta, din orice unghi ai privi, Anotimpul pumnalelor este un must read pentru orice cititor al genului și eu îl recomand călduros.