Macii sunt întotdeauna roșii – Issabela Cotelin

Pe Issabela Cotelin am cunoscut-o prin intermediul blogului său, scrisul ei charismatic m-a atras de la bun început și astfel am ajuns să o vizitez constant (pe blog 😀 ).

Faptul că tocmai a publicat o carte nu a fost deloc o surpriză pentru mine, mai ales că deja apăruse în diferite antologii și reviste cu texte sau poezii, cea mai recentă fiind în antologia de la editura Siono – Nuanțe de piper și ciocolată, unde are o povestire care mi-a plăcut mult – Poveste fără pereche.

Dar să revin la ce vă spuneam adineauri – noua carte, Macii sunt întotdeauna roșii, care are la bază însemnări de tip jurnal făcute de autoare în adolescență și prima tinerețe, alături de care apare vocea din prezent a autoarei, pe font îngroșat, cu reflecții și actualizări ale situației descrise. M-am simțit oarecum ca și când Issabela ar fi fost alături de mine, stând noi comod pe canapea, cu caietele de însemnări în jur, citind cu voce tare din ele, iar ea intervenind din când în când cu lămuriri suplimentare, din perspectiva prezentului.

Întreaga povestire începe în anul 1981, în școala generală, urmărind apoi de-a lungul anilor drumul unei tinere exuberante, fermecătoare, până în 1994. O decadă aflată sub semnul comunismului, dar care a fost trăită de tinerii vremii cu aceeași intensitate și pasiune cum au fost trăite toate epocile, de când este lumea.

Issabela Cotelin reușește ceva deosebit, cel puțin din punctul meu de vedere – reușește să fie nostalgică fără a exagera. Se întâmplă ca anumite cărți cu tentă autobiografică să alunece pe o pantă ușor siropoasă, însă nu este cazul aici. Cuvintele redau stările contradictorii ale adolescenței cu vigoare, intervențiile autoarei sporesc farmecul confesiunilor acelei vârste. Atmosfera străzilor, școlilor și liceelor bucureștene, mai apoi a locurilor de muncă sau a diferitelor cafenele, terase, ștranduri, parcuri pe unde ne poartă pașii sprințarei Issabela de acum mai bine de 30 de ani aduce un aer greu de definit. Adolescența mea s-a petrecut în următoarea decadă, iar pentru mine anii ’80 au fost doar niște ani oarecum terni și cenușii, mai puțin vacanțele pline de culoare. Știu însă că pentru cei mai mari cu o decadă sau mai bine, lucrurile erau văzute diferit, și mi-a făcut plăcere să cunosc îndeaproape detaliile acelor momente.

Jurnalul se axează, în principal, pe zona sentimentelor, căci despre ce altceva ar scrie orice adolescentă? Despre încercările de a se descoperi, despre băieți și atențiile lor, despre școală, profesori și colegi, despre conflictul între generații, despre fotbal (ceea ce m-a bucurat mult), apoi despre serviciu, facultate. Despre aceste constante ale universului adolescentin, care au rămas valabile și azi, deși mulți se plâng de schimbările drastice aduse de tehnologie. Despre căutarea iubirii ideale, acel ceva atât de abstract, după care sufletele tânjesc și pe care îl căutăm, în tinerețe, în toate părțile, poate totuși îl vom zări pe undeva. Jocurile, flirtul și în spatele lor nevoia profundă de a fi iubit și înțeles. Despre prietenie, liantul sufletelor, prietenii trecute sau prietenii care au câștigat proba timpului, dar toate prietenii niciodată uitate. Pentru că da, macii sunt și vor fi întotdeauna roșii, efemeri și în același timp nemuritori în amintirile noastre, noi suntem aceiași și în același timp alții, iar amintirile curg ca niște izvoare care se unesc pentru a forma un râu, care merge mai departe, printre stânci și printre șesuri, urmându-și calea spre vărsare.

Tânăra Issabela are o calitate solară, ceea ce probabil a fost de mare ajutor pentru scrierea acestei autobiografii. Mie, de exemplu, mi-ar fi mult mai greu să produc o astfel de lucrare, fiindcă deși mă recunosc în multe dintre atitudinile Issabelei, am avut dintotdeauna o latură selenară să-i zicem, un nimb de negură care a umbrit strălucirea de mult mai multe ori decât în cazul ei. Ca să mai spun că nu dispun de materialul necesar (puținele caiete pe care le-am ținut cu însemnări tip jurnal, mai mult fiindcă așa era moda decât fiindcă aș fi simțit nevoia, încărcate adesea de un dramatism teribil, le-am distrus în momentele mele de furie și, poate, de rațiune, greu de zis 😀 ), iar memoria nu mă ajută. Sunt genul de om care trăiește intens în prezent și pentru care trecutul ar putea fi foarte bine o altă existență.

Macii sunt întotdeauna roșii este ca un fel de portal, prin care nu numai că vizităm acea dimensiune a Issabelei de odinioară, dar ne vedem puțin și pe noi, frânturi din ce era odată, fiindcă are puterea evocării. Recomand cartea atât celor care și-au trăit tinerețea în acei ani, pentru o doză bună de nostalgie, copiilor anilor ’80 ca mine, pentru a vedea o altă față a acelor ani, cât și celor născuți după 1990, pentru un strop din atmosfera tinereții părinților, pe care mulți dintre noi nu ni-i i-am imaginat vreodată adolescenți, cel puțin până când timpul nu ne-a pus și nouă câteva fire mai ninse prin păr sau câteva riduri fine pe chip. Pentru că jumătate de veac sau mai mult nu te face mai puțin rebel sau mai puțin boem, dacă asta e natura ta.

Macii sunt întotdeauna roșii și cresc liberi în natură, nu pot fi folosiți doar ca decor. Splendoarea lor se desfășoară acolo, sub cerul liber, fără limitări. 

Advertisement