De gustibus: povești și rețete savuroase – Andrei Mazilu

Cum, necum, iată că și seria De gustibus: povești și rețete savuroase a ajuns la articolul cu numărul 10. E o cifră rotundă, iar la invitația din luna noiembrie a răspuns un autor de nota 10, pe care recunosc că l-am descoperit recent, deși este pe piață de ceva timp. După cum cei care mă cunoașteți mai bine sigur știți, în fruntea listei mele de preferințe literare se află genul fantasy, alături de ficțiunea istorică. În ultima vreme, am început să descopăr din ce în ce mai mulți autori români care scriu foarte bine acest gen extrem de complex, cunoscut la noi mai mult din zona low/urban, dar care oferă mult mai mult decât atât. Unul dintre ei este Andrei Mazilu, ale cărui cărți Anotimpul pumnalelor și Jocul necromanților le-am ales, fără prea multe ezitări, cărțile lunilor septembrie și octombrie.

• 

• 

Ce anume a făcut să așez cele două volume ale Cronicilor din Voss printre cărțile mele fantasy preferate? O serie de factori despre care am scris la momentul respectiv, dacă accesați articolele veți vedea. Ideea este că avem scriitori buni de fantasy, care pot ieși cu succes pe piața internațională, la un moment dat. Eu mi-aș dori ca acest lucru să se întâmple și cât mai mulți cititori din toată lumea să se bucure de poveștile create de ei.

Andrei Mazilu este și unul dintre fondatorii editurii Crux Publishing, o editură care are îndrăzneala de a veni pe piață cu autori autohtoni de SF, fantasy, horror, ficțiune transgresivă, dar și cu traduceri din aceste genuri. Piața românească de carte are nevoie să fie la zi și în privința acestei zone a literaturii, care a căpătat o amploare atât de mare în plan internațional, pe bună dreptate, întrucât genul fantasy a ajuns de o complexitate uimitoare.

Vă invit să descoperiți universul fascinant al Cronicilor din Voss, dacă nu ați făcut acest lucru până acum și haideți să vedem ce anume ne-a pregătit Andrei:

Salutare! Pentru e evita să îi debusolez pe cei care mă cunosc sau au auzit lucruri despre mine, voi începe cu un disclaimer: nu mi-am descoperit recent modestia și nici nu sunt într-o pană de inspirație culinară, ci – pur și simplu – gătitul, pentru mine, e precum muzica. Adică am gusturi fine, sunt foarte selectiv, pot aprecia o compoziție complexă, munca și timpul depus pentru realizarea ei, dar dacă mă pui să-ți cânt o notă, e posibil să-ți crape geamurile. Mai mult, fiind un leneș profesionist care mai și locuiește singur, ceea ce dăunează grav aspirațiilor de hedonist, de multe ori mă ridic de la PC ca să-mi iau de mâncare doar atunci când simt că o să leșin, și jumătate din dăți prefer să-mi fac un sandviș, decât chiar să-mi confecționez un fel de mâncare ce ia mai mult de 5 minute pentru a fi preparat. Acestea fiind spuse, atunci când gătesc – și se întâmplă să gătesc de multe ori doar pentru (a impresiona pe) altcineva, aleg să merg pe o rețetă simplă și mișto, învățată de la maică-mea: paste (nu, n-au alt nume, sunt doar paste, pentru că, în afară de macaroanele cu brânză pe care știe să le facă oricine, e singura rețetă pe care o știu)!
Pentru că n-am nici ce mai vagă idee cum se scrie o rețetă, o să încep logic, cu baza și anume ce fel de paste se folosesc. Păi… cam de care vrea mușchiulețul tău – pentru că, sincer să fiu și în ciuda snobismului meu culinar, n-am detectat niciodată o diferență între diferitele tipuri de paste, dar recomand le recomand totuși pe cele de dimensiuni mici. Nu, nu spaghete sau tagliatele, pentru că nu vrei să te stropești de sos sau să te chinuiești să le înfășori în furculiță, decât dacă chiar ești un snob și le mănânci italienește, cu furculiță și lingură! Ce faci cu ele? Le fierbi, bineînțeles, vreo 10-12 minute, în funcție de cât de încăpățânate sunt sau cât de crocante îți plac. Și, atenție, când spun „fierbi”, mă refer la perioada de când apa chiar a început să clocotească și ai aruncat în oală ingredientul; țin să specific pentru că fix aseară am încercat să-mi fierb niște ouă și am ratat, lăsându-le pe foc 8 minute și nu la clocotit 8 minute – rezultatul a fost cel puțin dezamăgitor.

Așa… Cam de când ai pus apa la fiert, ai destul timp să prepari ce e mai important și anume sosul. În ce-l privește, știu că mulți ar strâmba din nas, că cel făcut din roșii proaspete e mai nu-știu-cum, dar cum pe mine mă interesează gustul (și gustul diferă mult), recomand oricând un clasic bulion la conservă. Aici vine partea tricky, pentru că e important să nu folosești prea mult. De fapt, din punctul meu de vedere, e cel mai important, pentru că vrei să mănânci paste, nu supă, așa că se aplică principiul „less is more”; mai bine doar să mâzgălești pastele cu sos decât să le îneci în el. Deci, pentru două boluri, eu folosesc o lingură mare de bulion, pe care-l diluez cu apă până când are consistența unui shake: adică e încă gros și are o textură cremoasă, dar curge destul de ușor.

După ce-ai pregătit pasta de paste, se ia o tigaie. Se pune la loc pentru că nu era bună și se ia alta mai adâncă. Dacă ai wok, e minunat, dacă nu ai nici wok, nici tigaie, poți folosi un ibric (chiar nu glumesc, așa pregăteam sosul inițial). În respectivul recipient se toarnă ulei. Cât ulei? Cât trebuie, în funcție de ce tip de carne vrei să pui la paste. Mie îmi place să folosesc kaizer, pentru că are și grăsime, dar merge cam orice, inclusiv cârnați. Se taie (în cazul de față) kaizerul în fâșii mici, ca să poată fi luate în furculiță împreună cu măcar o bucată de fusilli sau scoici sau ce d-alea tubulare de nu știu cum le zice, și se aruncă în tigaie după ce s-a încins uleiul. Între timp, în sosul de roșii, se azvârle după gust: sare, piper, fâșii subțiri de usturoi (merge și ceapă dacă ai uitat să-ți cumperi) după gust (mie îmi place cu mai mult), și niște iarbă uscată cât să murdărești sosul. Iarba poate să fie oregano sau busuioc sau… nu îmi vine în cap altceva, dar bănuiesc că merge cam cu orice, inclusiv câteva fire de canabis dacă ești curajos; mie îmi place cu busuioc.

Când te-ai hotărât că mezelul a suferit destul, toarnă sosul peste el în tigaie și lasă-l un minut la foc mic, cât să se împrietenească ingredientele cum trebuie. Între timp, presupunând că pastele au fiert destul, se deșartă într-o sită și se scurg bine de apă, apoi – dacă vrei – se spală. Pentru cei care nu știu, procedura asta se face dacă îți place să fie curate, adicătelea să nu fie prea păstoase odată ce-ai adăugat sosul. Eu nu le clătesc, dar dacă o faci, pune-le înapoi în oală (după ce-ai spălat-o și pe ea, bineînțeles) și adaugă sosul. Dacă nu, mută-le în tigaie, peste sos și amestecă-le cu grijă, pentru că nu e deloc amuzant să te opărești cu sos încins – am pățit.

Presupunând că nu ai ars pastele, aragazul sau bucătăria – am pățit – după 1-2 minute, indiferent în ce le încingi din nou, se oprește focul și se adaugă ultimul ingredient: dragostea. Nu, mint, numai mama folosește așa ceva și ăla se pune la început. Brânza! Acum, tot snobii ăia cu roșiile proaspete vor spune că se pune parmezan. Da, corect, dar pentru că eu sunt cel care gătește, prefer telemeaua de vacă – grasă, nu extrem de sărată și destul de uscată / tare încât să poată fi dată pe răzătoare. Dacă nu vrei dureri de cap, nu te chinui cu cea mică – rade-o peste amalgamul care ar trebui să miroasă delicios de-acum și amestecă totul cu o lingură.

Rezultatul, dacă ai făcut totul „ca la carte”, ar trebui să arate complet neimpresionant și nici foarte apetisant, ceea ce face ca surpriza la degustare să fie și mai mare; nu o dată m-am bucurat de o mină suspicioasă transformându-se în surpriză, iar apoi în bucurie. Se consumă cu vin de țară, Pepsi, apă plată cu lămâie sau ce îți cere religia.

Înainte să-mi iau rămas-bun, recapitulăm (deși parcă la început se enumeră ingredientele):

1. paste (de dimensiuni mici) – un bol mic cu vârf pentru 2 porții normale;

2. o lingură de bulion, o lingură de ulei și apă potabilă;

3. sare, piper, 2-3 câini de ustoroi, o lingură de ierburi uscate;

4. cât mezel crezi că-ți trebuie;

5. o bucată de telemea de vacă – destul de tare încât să nu ți se păstoșească în mână.

Așadar, în avans, cu plăcere și poftă bună!

P.S. Am un telefon de când încă mai existau cele non-smart, așa că am photoșopat niște poze.

Țin să-i mulțumesc mult lui Andrei pentru că a acceptat invitația, recunosc deschis că pastele sunt o mare slăbiciune culinară în cazul meu. Original, cu un stil propriu bine definit în scris și neconvențional în bucătărie, combinația-maestru pentru o zi de luni inspirată.

Vă recomand cu drag cărțile semnate Andrei Mazilu, aștept cu mult interes o nouă apariție sub semnătura sa și vă invit să răsfoiți prin titlurile de la Crux, pentru a descoperi noi comori SF&F.

Până la un nou articol din serie, vă doresc să aveți parte de lecturi bune, de mâncare bună și de tot ce e mai bun, în general.

Nu uitați de #luneaculinara, idei rapide de gătit pentru oameni ocupați. Vă salut!

Advertisement