Click Bait

sursa: pixabay

Mi-a venit ideea să scriu un articol cu titlul Click Bait. Nu mă înjurați, vă rog! E un soi de experiment, să văd dacă are căutare. 😀

Că veni vorba de subiect, voi ce părere aveți despre acest tip de articole? Recunosc că, de cele mai multe ori, am ajus să le „adulmec” și nici gând să cad în capcană, dar uneori mă mai păcălește câte unul. Reacția mea? Un amestec între furie și amuzament. Sincer, mă înfurii mai mult că nu am mirosit capcana, iar amuzament fiindcă văd artificii din acestea folosite inclusiv în presa mare și tare, nu doar la bloggeri. Inclusiv la presa din sport, ceea ce e iar foarte neplăcut și amuzant într-un mod amar. Tristețea constă în faptul că nu este o penurie de subiecte interesante, nicidecum. Sunt foarte multe lucruri de semnalat, fie că vorbim de sport, fie de societatea civilă, de artă sau cultură, nici nu mai zic. Dar nu au lipici la public.

Dacă situația merge astfel, nici nu o să aibă. E egal cu insuccesul unui restaurat de litoral care vrea să propună și altceva decât ceafă cu cartofi prăjiți în meniul zilei. Gustul cititorului/clientului trebuie format, dar cine are timp, bani și chef să își asume o asemenea sarcină?

În altă ordine de idei, că veni vorba de comerț, treaba e simplă: atitudinea face aproape totul. Vă dau un exemplu: am intrat, mai demult, într-un magazinaș cu haine și lenjerie intimă, unde am dat peste o vânzătoare foarte agreabilă, dispusă să îmi arate produsele, să îmi vorbească fără prefăcătorie despre calitățile lor, așadar am și achiziționat ceva ce îmi trebuia. Acum câteva zile, m-am reîntors la magazin pentru a cumpăra un cadou și a mă bucura de expertiza simpaticei și volubilei vânzătoare. Numai că nu mai era ea. Era o vânzătoare cam apatică, fără sare și piper. Poate aș fi dat-o și cu ea la pace, dar în magazin se mai afla o persoană: patroana, care mă privea cu ochi de uliu, cu o privire de-a dreptul rece, de parcă intrasem într-un sanctuar fără voia sacerdotilor, nu într-un magazin. Saluturi? Nici gând, un vag răspuns la salutul meu, timp în care a continuat discuția anostă pe care o avea cu vânzatoarea. Drept urmare, am făcut stânga-împrejur și am plecat.

Revenind peste vreo două zile, am evitat să intru observând că vânzatoarea cea simpatică nu e de văzut. Am vrut să merg la magazinul de alături, unde în interiorul extrem de înghesuit era un cuplu cu doi copii mici, teribil de plictisiți. Cei doi întorceau pe față și pe dos niște pijamale, când m-au văzut că aștept frumos afară, ceea ce nu mă deranja deloc, fiindcă nu voiam să intru la înghesuială. Mi-au făcut semn să intru, eu am presupus că se pregătesc să achite și am intrat. Nici pomeneală! Au mai cerut o pijama, de asta dată una de copil, apoi s-au uitat pe încă una, timp în care pe mine nu m-a băgat nimeni în seamă, iar copiii erau pe punctul de a se urca pe pereți. Spre deosebire de ei, eu aveam de ales, așa că am plecat. Am găsit marfa dorită într-un magazin elegant unde nu era nimeni, ba chiar la preț mai mic, apoi am găsit ceva și în magazinul elegant de alături, unde aveau și multe produse middle range.

Se zice că online-ul ucide afacerile mici și nu zic că nu e adevăr în asta, însă unele afaceri se sinucid lent, prin lipsa oricărei înclinații către comerț în primul rând a proprietarilor și, uneori, a personalului.

La final, mai voiam să vă spun o remarcă pe care am auzit-o întâmplător la o doamnă, în timp ce conversa cu o prietenă. A zis, mai mult sau mai puțin, așa: „Și ea (vânzatoarea), cum m-a văzut intrând, a strigat: Nu avem nimic pe mărimea dumneavoastră! La care eu am rămas trăsnită, pentru că voiam să cumpăr pentru altcineva și, oricum, nu sunt chiar un elefant!”

Q.E.D.

Advertisement