Călătorul

sursa: pixabay

La un popas, în înserare,

Sosi încet un călător.

Pășea atent, cu-ndurerare,

Trăgea cu greu al său picior.

 

Pe părul lui, ce-odinioară

Ca pana corbului era,

În raza focului de seară

Argint din multe ierni sclipea.

 

Se așeză cu traist-alături

Și astfel, ostenit, grăi:

– Șezut-am lângă multe focuri

Călătorind, zi după zi.

 

Vrând ca să aflu adevărul,

Plecat-am când eram fecior,

Negru ca noaptea mi-era părul

Și-acum târăsc al meu picior.

 

Din tomurile vechi și sfinte

I-am întrebat pe înțelepți.

Dorința mea a fost fierbinte

Și mulți crezut-am că sunt drepți.

 

Dar oricât am găsit vreodată

Eu simt ceva cum îmi lipsește,

O provocare ne-ncheiată,

Un fir ce toate le unește.

*

De peste foc, dinspre pădure,

O siluetă apăru:

Și grăi astfel: – Nici un altul

Nu-ți poate da ce cauți tu.

 

Ai căutat făr’de-ncetare

Ce poți găsi și-aici, pe drum,

Dar te-ai pierdut în căutare

Pe tine, omul de acum.

 

De vrei să afli continuarea

La tine-n suflet să privești,

Găsești și stelele, și marea,

Mai multe chiar decât gândești.

*

Povestea merge mai departe,

Pe lângă foc, alți călători.