Povestea familiei Heiké – Eiji Yoshikawa

În alegerea acestei lecturi am luat în calcul doi factori: primul, recomandarea făcută de Angela Șerban, iar al doilea, faptul că îmi place mult de tot cum scrie Yoshikawa, de care am citit în trecut cărțile Musashi și Taiko. Cei care mă cunosc mai bine știu că Musashi este una dintre personalitățile istorice preferate de mine, romanul l-am citit de două ori și tot de vreo două ori am văzut și miniseria japoneză din anii ’50.

În Japonia secolului al XII-lea existau două clanuri de războinici rivale: Heiké (Taira) și Genji (Minamoto). În Povestea familiei Heiké, autorul aduce treptat la lumină, într-un amplu tablou, modul în care funcționa societatea niponă a acelor vremuri. Urmărește destinul lui Kiyomori al clanului Heiké, ascensiunea acestui de-a lungul anilor de la nivelul unui băiat sărac, cu o paternitate incertă, deși membru al unei familii de luptători de vază, până la un om de o mare putere militară și cu influență la Curtea Imperială.

Trebuie spus că, în acele vremuri, situația conducătorului suprem era foarte nesigură. De-a lungul cărții, remarcăm faptul că s-au succedat la domnie mai mulți împărați decât poți reține în mod normal – mi-a amintit cumva de domniile noastre fanariote. Împărații erau detronați, abdicau, mureau sau se călugăreau într-un ritm foarte alert, generând o situație de instabilitate politică. Evident, acest lucru se solda cu nelinișți sociale, cu dese revolte orchestrate de aristocrați cu ajutorul luptătorilor, de ale căror servicii se foloseau pentru orișice conflict, de la cele banale până la lovituri de stat.

În afară de nobili și de luptători, o altă categorie importantă în desfășurarea evenimentelor era clerul. Într-o lume în care aristocrați, luptători, oameni de rând sau chiar împăratul însuși decideau adeseori să se călugărească, diversele mănăstiri budiste reprezentau o forță militară de luat în seamă. Autorul prezintă contrastul dintre călugării care respectau calea budistă a non-violenței și scara mărită a factiunilor rivale dezlănțuite, care nu o dată se atacau reciproc sau se băgau în diverse scheme politice.

După cum spuneam, acțiunea îl urmărește pas cu pas pe Kiyomori, împletind însă destinul său, ca într-o mare țesătură, cu ițele altor multor destine. Cu măiestrie, Yoshikawa alătură povești peste povești pe pilonul central al destinului lui Kiyomori, reușind să redea o frescă minuțioasă a societății, mentalităților, realităților cotidiene, sub umbrela vastă a marilor planuri și a momentelor cruciale.

Mie, una, îmi plac mult dialogurile autorului; orice iubitor de anime-uri poate să își dea seama că sunt sută la sută în spirit japonez.

Ca de obicei, am îndrăgit două personaje secundare – călugărul Mongaku, cel cu o poveste atât de tristă încât pare desprinsă din tragediile grecești și Asatori, un tânăr cu o personalitate cu totul aparte, un muzician devotat care devine medic.

Povestea curge din ce în ce mai antrenant și deschide calea către urmările acestor evenimente – războiul dintre cele două mari clanuri de luptători care va marca începutul unei noi ere, conflict care însă nu mai face obiectul cărții. Inițial, am avut senzația că totul curge mult prea lent, în comparație cu celelalte două romane citite de mine anterior, dar, pe măsură ce povestea se desfășura, am ajuns pur și simplu să mă bucur de toate detaliile lecturii.

Întrucât aceasta este o traducere după o altă traducere (cea în engleză), am găsit anumiți termeni intrebuințați cu un înțeles occidentalizat cumva, care nu au același farmec. De exemplu, fețe bisericești putea fi ușor înlocuit cu cler, liturghiile cu ritualuri etc. Presupun doar că așa se traduceau termenii englezești și că de acolo a pornit totul, dar aceste înlocuiri într-un roman cu temă istorică pot genera confuzii. De altminteri, la final scrie destul de clar că aceasta e mai degrabă o versiune în limba engleză decât o traducere, făcută cu acordul autorului, care a fost tradusă fidel în limba română (nota traducătoarei). Asta îmi amintește de majoritatea ecranizărilor din ziua de azi, americanizate din greu – unele relativ reușite, gen Witcher sau Last Kingdom, altele pur și simplu de neprivit, cum ar fi Seventh Son, chipurile bazată pe Cronicile Wardstone. Tare mi-ar plăcea ca adaptările să fi fost mult mai echilibrat tratate în aceste cazuri, însă despre Povestea familiei Heiké nu pot spune în ce măsură acest lucru s-a produs, întrucât nu cunosc originalul.

Dincolo de acestea, Eiji Yoshikawa este un autor excelent de ficțiune istorică, iar cei care îndrăgesc acest gen și sunt interesați de istoria zbuciumată a Japoniei vor avea parte de o lectură consistentă, rafinată și din care vor afla o mulțime de lucruri interesante. Cartea pune pe gânduri cu privire la acest nemesis al omenirii, războiul, o repetare ciclică și deșartă, prin prisma uneia dintre cele mai războinice nații, care au aprofundat atât războiul, cât și arta într-atât încât, pe alocuri, au ajuns să se împletească.

Mai jos vă las un fragment de dialog între Mongaku și Asatori, cei de care aminteam mai sus.

Spor la lectură!

Gândește-te, Asatori – omul este ființa cea mai neastâmpărată din lume. Să zicem că vine cineva și dărâmă acest vas cu vin pe care îl gustăm noi acum. Crezi că am rămâne tăcuți? Sau, ce s-ar întâmpla dacă o persoană ar încerca să-ți fure flautul tău prețios, nu ai lupta să ți-l iei înapoi? Amândoi suntem suflete singuratice, fără legături de familie, dar dacă nu ar fi așa, am deveni victime ale dragostei oarbe, și cine știe ce ne-ar împinge să facem această orbire? Dacă am fi liberi de asemenea legături, chiar și atunci ne-am simți înșelați de dorințele noastre și de iubirea de sine. Oare învățăturile lui Buda nu ne arată că omul este, pe rând, un zeu și un diavol, că este o ființă primejdioasă care se învârte fără încetare între bine și rău? Acest lucru este adevărat și atunci când vorbim despre prinți, precum și atunci când vorbim despre cerșetori, despre cei îmbuibați și despre cei care flămânzesc – iar lumea este alcătuită din amândouă felurile de oameni. Nu e de mirare, așadar, că un singur pas greșit poate duce la vărsare de sânge.

Și atunci, toți oamenii sunt răi, și nu există nici măcar unul pe lume care să nu fie așa?

Ar fi de dorit că fiecare om să se privească pe sine ca pe un om rău. Trebuie să-ți spun că eu mă văd așa, și îmi las ușor sufletul să scoată din mine tot ce am eu mai bun.

14 thoughts on “Povestea familiei Heiké – Eiji Yoshikawa

  1. Pare o carte interesantă. Se vede cât de mult îți place genul acesta de lecturi, cu tematică istorică. Îți mulțumesc mult pentru recomandare. Felicitări! 🤗❤️

    Liked by 3 people

    • Avem, cum sa nu avem, dar cred ca s-a dorit traducerea acestei variante special adaptata pentru occidentali. Sau cel putin asta am inteles eu. Totusi, disconfortul e minor, stilul lui Yoshikawa ramane stilul lui Yoshikawa si cartea merita citita.

      Liked by 1 person

  2. Mă fascinează Asia cu tot ce are ea! Am citit câte ceva despre istoria Japoniei. Este deosebit de interesantă, chiar dacă japonezii nu au fost paşnici ca popor. Dar ce contează! Foarte mult îmi place cum ne prezinți cărțile!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.