Ehmeya – Issabela Cotelin

Pe Issabela Cotelin am cunoscut-o întâi ca blogger, m-a cucerit cu povestirile ei și, mai ales, cu poezia. Prima ei carte, Macii sunt întotdeauna roșii, inspirată din jurnalele și amintirile sale, a adus o incursiune nostalgică într-o perioadă trecută, o demonstrație, cumva, a faptului că adolescenții sunt, au fost și vor rămâne mereu adolescenți, indiferent de contextul socio-politic și cultural.

Citind Ehmeya, noul său roman, am trecut printr-o multitudine de stări și de reflecții. Romanul este centrat pe figura Larei, protagonista prin excelență, toate luminile reflectoarelor se găsesc asupra ei. Deși narat la persoana a III-a, autoarea o aduce pe Lara în prim-plan cu intensitatea unui personaj-narator. Romanul este o poveste de viață cu tentă psihologică, totodată un portret de femeie.

Lara este prezentată inițial exact după terminarea liceului, o fată cu mai toate atributele vârstei: ușor naivă, ușor superficială, ușor răsfățată. Provine dintr-o familie “de bine”, cum se spunea odată: tatăl, medic, mama, asistentă. Părinți destul de înțelegători, deși nu foarte apropiați sufletește de fată – povestea unei generații, dacă mă întrebați pe mine, care poate încă se mai perpetuează. Totuși, Lara vede că prietenii ei au parte și de alte situații, de părinți mai absenți, mai neînțelegători, mai absurzi. Din fericire, niciunul dintre cei din cercul ei nu se confruntă cu abuzuri, însă fiecare crește conform personalității lui și a mediului care îi influențează, fie mergând în același sens, fie dimpotrivă, cu tendințe de revoltă, de a învăța din lecțiile trecutului.

Lara, ca adolescentă, este o fată cuminte, castă emoțional și fizic, fără o înclinație spre rebeliune, precum prietena ei Monica, sau spre sfidarea convențiilor. Ferită de aceste furtuni ale emoțiilor, nu poate recunoaște sentimentele pe care le are pentru tânărul Lucas, ferindu-se să le confirme și pe ale lui. Dorește, cu naivitate, să perpetueze mitul copilăriei, se teme de ceva mai profund. Când el îi dăruiește o floare, Aechmea, numită popular Ehmeya, o lasă deoparte și taie, cu obstinație nesăbuită, orice legătură cu tânărul care i-a fost aproape mereu.

Urmează studiile de drept, făcute la insistența părinților, lucrul în cabinete de avocatură, întâlnirea cu Matei, cel care îi va deveni soț. Printre evenimente, se bucură precum o floare de picăturile de apă, de micile atenții sentimentale oferite de câte un tânăr atrăgător timp de ani de zile, fără însă a călca strâmb și a-l înșela pe Matei, un om rezervat, mai taciturn de fel. Cei doi nu numai că au personalități opuse, dar lipsa sentimentelor puternice, adevărate, îi împiedică să găsească o cale de mijloc, un drum comun. Matei începe să aibă probleme cu alcoolul, fără a deveni violent fizic. Verbal însă, în momentele când e sub influență, îi aruncă Larei toate reproșurile. Problema cea mai mare în căsătoria lor este personalitatea sufocantă a soacrei, o femeie egoistă, dornică să conducă totul cu o mână de fier, chiar și în ceea ce îi privește pe nepoți. Soțul și fiul nu îndrăznesc să o contrazică, numai Lara se opune, în mod firesc, la tot ce i se pare exagerat și lipsit de sens în pretențiile femeii.

Max Beckmann – Femeie pe gânduri la malul mării

Copiii se dovedesc adevărata bucurie a Larei, refugiul său, la fel și prietenia cu Monica, cu Alina, tovarășele de pe vremea liceului. Revederea cu Lucas, după ani și ani, poate oare, în sfârșit, să o facă pe Lara să spargă bula negării?

Ehmeya, această plantă de apartament atât de populară, îi apare în cale în momente importante din viață. Ea este simbolul tipologiei Larei, o plantă frumoasă, destul de rezistentă, care înflorește rar și se înmulțește, urmând apoi ca puii să fie plantați în alte ghivece. Lara este o femeie calină, care a mers toată viața pe un traseu generat de voința altora, de cutumele sociale, având momente de revoltă doar în fața unor pretenții exagerate, venite mai ales din partea soacrei perfide. Cu timpul, ea realizează că toate acestea nu o definesc pe ea, Lara, ca om, că are nevoie de o ieșire din acest cerc al complacerii. Este genul care se teme de riscuri, de emoțiile puternice, de devieri și abateri de tot felul, deși nu le judecă cu asprime. Pur și simplu, natura ei blândă o determină să fugă de orice i-ar putea aduce conflict, dar mai ales de pasiune. Felul în care, timp de ani de zile, îl evită pe Lucas, întrucât nu poate accepta implicațiile, temerea aceasta permanentă de a ieși de pe această bandă monotonă, din acest rat race al rutinei, este frustrant.

Îi reproșează soțului faptul că este retras, individualist, că nu vrea să iasă din tabieturile lui, în timp ce ea face același lucru, refuzând să accepte ceea ce a fost dintotdeauna clar. Copiii, serviciul, devin la un moment dat un pretext de a fugi de sine, dar ea, Lara cea interioară, erumpe uneori la suprafață, nevoind să se dea bătută, nici măcar de trecerea anilor.

Ajunsă între două vârste, Lara trebuie să își reconsidere opțiunile, să lase mai mult din adevăratul ei eu la suprafață, să înceteze doar a filosofa pe marginea diferitelor probleme existențiale. Ea dorește să ajute, se implică în voluntariat, chiar și în a găsi soluții pentru vechii ei prieteni, dar pe ea se lasă întotdeauna la urmă. Este exponentul unei întregi categorii de femei, crescute ca niște plante de apartament, care împrăștie în jur bunătate, frumusețe, dorința de a ajuta, dar care nu îndrăznesc să se apropie de propria lor esență.

Cartea îndeamnă la contemplare, la întrebări despre destinul omului, în general și al femeii, în special, despre relațiile cu rudele prin alianță, cu propriii părinți, cu prietenii vechi sau noi.

Autoarea a creat-o pe Lara, iar la o scară mai mică pe prietenele ei, Monica și Alina, de o manieră care ne permite nouă, cititoarelor, să găsim cu siguranță elemente comune, o legătură cu ele. Cât despre cititorii bărbați, aceștia vor găsi o bună radiografie a sufletului feminin în paginile cărții.

Nu m-am identificat cu Lara, mai degrabă cu Monica, însă acest lucru nu m-a oprit să cuget la temele abordate în carte, să mă gândesc la ceea ce ne datorăm și nouă înșine, cu toții, bărbați și femei deopotrivă, fără a fi egoiști și cum nu poți răspândi fericirea la ordin, ci trebuie să te cultivi singur, ca să ajungi să înflorești cu adevărat.