Tărâmul de cenușă – Sarah J. Maas

Prima mea întâlnire cu seria Tronul de cleștar, de Sarah J. Maas, nu s-a dovedit foarte promițătoare, așa cum vă povesteam AICI în urmă cu vreo doi ani. Iată că între timp am ajuns să citesc volumul final al seriei și să o bifez ca pe una din seriile de păstrat musai în bibliotecă, alături de alte dintre comorile mele fantasy . Dacă mi s-ar fi spus asta atunci, după lectura primului volum, nu aș fi crezut. Învățată cu fel de fel de autori excelenți, debutanta pe atunci Maas nu mă convinsese, însă apoi, când la insistențele lui Geo, căreia îi mulțumesc pentru asta, am continuat să citesc, am descoperit de la un volum la altul o evoluție mai mult decât satisfăcătoare. Așadar, dintr-una în alta, m-am apropiat de deznodământul poveștii.

Unul dintre atuurile autoarei este crearea de personaje carismatice, pe care le îndrăgești în timp. Se știe că, de multe ori, favoriții mei sunt din galeria personajelor secundare sau, mai bine zis, nu printre protagoniștii principali ai poveștii. Nu fiindcă aceștia nu îmi plac, dar găsesc mai interesantă construcția de personaje aflate o idee mai în spate, prim-planul adeseori ia ochii. În multe cazuri, mi-a făcut plăcere să văd cum personaje apărute inițial ca mai puțin importante au ajuns să joace un rol major în acțiunea de ansamblu a seriilor. Cam la fel stau lucrurile și aici, unde printre favoriți se numără Manon, Lorcan sau Chaol.

Nu că în timp n-aș fi ajuns să o îndrăgesc și să o înțeleg mult mai bine pe Aelin, care nu prea mă convinsese din postura de asasină a Adarlanului, dar care a avut o evoluție spectaculoasă. Același lucru se poate spune și despre Dorian, ei doi fiind cheile, că să zic așa, rezolvarea potențială a întregului puzzle de situații pe care l-a țesut, cu complexitate, autoarea.

În acest volum, într-un mod caracteristic pentru romanele care încheie o serie, intensitatea acțiunii și a emoțiilor atinge apogeul. Este clar că lucrurile au avansat într-atât încât un deznodământ este aproape, iar traseul personajelor pare mai alambicat ca niciodată, cu toate forțele strânse să înfrunte furia regelui valg Erawan, care voia să cucerească pe deplin Erilea și să-și aducă și frații pe capul bieților locuitori ai acestei lumi încercate. Deja la acest moment se cunosc detalii suficiente legate de misterioasa regină întunecată Fae, Maeve, însă toate aceste personaje, motivațiile lor, se pot dovedi adeseori surprinzătoare, indiferent din ce tabără fac parte.

Acțiunea are loc în acest volum pe mai multe fronturi, fiecare având partea lui de misiune pentru rezolvarea conflictului, iar modul în care se ajunge la acest lucru este pe alocuri surprinzător.

Aelin este captivă, torturată de malefica Maeve, iar Rowan, Gavriel, Lorcan și Elide sunt hotărâți să o găsească și să o elibereze. Manon și Dorian, alături de Cele Treisprezece, trebuie să găsească a treia cheie Wyrd necesară pentru a înlocui Lacătul lumilor, iar Chaol și Yrene se întorc din Antica cu toată puterea armata a khaganatului, dar și cu vindecătoare care pot juca un rol esențial în ceea ce va urma.

Bineînțeles că nu voi povesti ce se întâmplă, dar pot spune că autoarea a pregătit pentru acest volum tot arsenalul epic: bătălii strașnice, întorsături de situație, momente emoționante și tot tacâmul.

Pe parcursul seriei, Sarah J. Maas a dovedit că stăpânește elementele pentru a crea un fantasy echilibrat, care, deși construit pe un fundament oarecum young adult, se transformă într-un dark fantasy reușit într-adevăr.

În concluzie, recomand călduros seria, iar dacă primul volum vă ridică anumite semne de întrebare, sfatul meu este să nu renuntati, mai târziu veți înțelege mai bine personalitatea Celaenei/ Aelin și chiar vă veți amuza de multe ori în compania ei. În plus, Sarah J. Maas a creat multe personaje deosebite, printre care sigur veți găsi ceva preferați.

Dacă ați citit seria, vă aștept impresiile mai jos! Lecturi faine tuturor!