O povestire fermecatoare, marca Issabela Cotelin.
Microfonul țiui o dată, scurt, și se închise. Cameramanul făcu și el semnul de tăiere a cadrului, o ultimă pâlpâire a beculețului verde și se stinse și camera.
Conferința de presă se terminase. Maestrul își strânse printurile și laptopul de pe masă și, prin mulțimea de fire, flash-uri și operatori, se strecură prin spatele sălii, calculând deliberat să scape de adulațiile mulțimii. Adora aplauzele, dar nu avea mereu dispoziție de contactele directe inerente.
Atunci o zări. Îl aștepta la ieșirea secundară, pe care, evident, o știa. O văzu sub lumina felinarului de pe strada pustie și i se păru deodată că razele acestuia porniseră un joc dement de umbre și culori în părul ei aprins. Sau poate diferența dintre gălăgia dinăuntru și liniștea de afară îi juca feste.
– Sunt… îi auzi glasul, ieșit parcă din negura imaginației lui și chiar întinse mâna spre el, spre glas, să-l oprească în…
View original post 1,464 more words
adropofinspiration 