Picnic la marginea drumului – Boris și Arkadi Strugațki

La începutul lunii trecute am vrut să schimb puțin registrul de lectură, așadar am luat la citit o carte primită de Crăciun (thanks, love) – Picnic la marginea drumului, scrisă de frații Boris și Arkadi Strugațki în anii ’70. Am auzit spunându-se că face parte dintre operele SF devenite deja clasice, așadar n-am vrut să o ratez și bine am făcut.

Cartea a fost reeditată de Nemira în cadrul imprintului Armada. Fiind roman de sine stătător nu au cum să apară probleme ca în cazul seriilor abandonate, deci și din punctul acesta de vedere e o alegere foarte bună.

Când pronunțăm denumirea de science fiction, multă lume își imaginează roboți, bătălii galactice sau la bordul unor nave, expansiunea omenirii în spațiul cosmic sau, dacă tot Terra este miezul acțiunii, atunci sigur invazii ale unor extratereștri lipsiți de scrupule, comete ucigașe, virusuri letale venite din spațiu sau orice alt tip de amenințare. Că de, dacă extratereștrii sunt pașnici, o civilizație superioară din toate punctele de vedere, ce naiba contact s-ar putea face cu ei, zău (în acest sens, recomand O zi mai lungă decât veacul, de Cinghiz Aitmatov – nu e SF, dar are o componentă acolo foarte interesantă).

În Picnic la marginea drumului, nu e cazul de așa ceva, anume de contactul civilizațiilor (sau ciocnirea, dacă vreți). Extratereștrii au ajuns pe Pământ, dar doar în calitate de vizitatori, fără măcar să îi intereseze în vreun fel măreața civilizație umană. Să o distrugă? Nici pomeneală. Totuși, în locurile unde ei au poposit, numite generic Zone, au apărut o mulțime de chestii dubioase și periculoase. Aceste obiecte necunoscute au împânzit acele locuri de primejdii neînchipuite, fiindcă acolo au loc multe fenomene care nu pot fi explicate de știința omenească. Bineînțeles că zonele afectate au fost delimitate, iar în jurul lor s-au construit institute internaționale de cultură extraterestră, întrucât savanții visează să poată face mari descoperiri din tot amalgamul acela de minuni lăsate în urmă de Vizitatori. Acestea însă se dovedesc de-a dreptul letale, mulți pierzându-și viața în căutarea lor.

Cei care întreprind călătorii în Zonă, riscându-și de fiecare dată viața, sunt numiți stalkeri, un fel de vânători de comori extraterestre abandonate. Nu doar savanții își doresc aceste relicve, ci și tot felul de afaceriști lipsiți de scrupule, mafioți și așa mai departe. Așadar, există cerere mare pentru aceste obiecte. Redrick Schuhart, zis Roșcovanul, știe foarte bine asta, de tânăr bătând Zona pentru a-și câștiga existența în acest fel, aflat la limita legii și, adeseori, dincolo de ea.

Cartea ni-l înfățișează pe Red la trei vârste diferite, modul în care el a evoluat, cum viața lui s-a schimbat, trecând de la un tânăr angajat al Institutului din Marmont, orașul unde trăiește și unde se află o astfel de Zonă, cu un trecut destul de încâlcit, dar tot stalker până în măduva oaselor, până la Red cel care lucrează pe cont propriu, pentru a face rost de bani pentru familia lui (între timp se căsătorește cu Guta, iubita lui și au o fată poreclită Maimuțica). Copiii stalkerilor care bat Zona se nasc de multe ori diferiți, într-un fel sau altul. Nu doar atât, dar se pare că unii morți se întorc cumva la viață, ca să nu mai zic de nenumăratele pericole care încă pândesc prin Zonă – cu nume gen piftia vrăjitorului sau chelia țânțarului – făcând-o spațiu interzis pentru oricine nu e stalker, dar și locul unde numeroși membri ai branșei și-au lăsat oasele sau au rămas mutilați pe viață. Red încearcă încă o incursiune în Zonă, pentru a ajunge la Globul de Aur, un device straniu care ar avea puterea să îndeplinească dorințe.

Stilul celor doi autori este savuros. N-am idee cum a fost scrisă cartea (eu mereu mă mir de cărțile scrise la două mâini), nu știu unde termină Arkadi și unde începe Boris și viceversa, dar cartea prezintă o unitate de stil impresionantă. Cei doi creează foarte bine premisele unei atare situații, o vizită rapidă a extraterestilor, care nu consideră nici măcar că merită efortul de a-i contacta pe pământeni, nicicum de a-i cuceri, doar deversând tot felul de obiecte (și de deșeuri) ici-colo, precum turiștii aflați la un picnic pe marginea drumului, care lasă gunoaie în urmă. Dar, vorba proverbului: one man’s trash is another man’s treasure, iar pământenii asta încearcă – să obțină cât mai multe avantaje tehnologice din aceste ciudate resturi, iar dacă inițial totul a fost șoc și groază, ușor-ușor începe obișnuita activitate omenească: speculă, contrabandă, ba chiar și turism în toată legea practicat la periferia Zonelor.

Redrick Schuhart este un protagonist remarcabil, excelent construit. Trebuie neapărat să-l descoperiți și să aflați până unde poate ajunge și pentru ce anume. Care să fie acea dorință supremă care să merite orice risc? Merită, așa cum merită să citiți și acest roman care, deși scris acum vreo jumătate de secol, descrie cu acuratețe societatea noastră, cu care atâta ne lăudăm.

Advertisement