The Falcon of Sparta – Conn Iggulden

Zilele trecute oscilam între opțiunile mele de lectură, destul de consistente, de altfel. Puneam mâna pe o carte, o lăsam și o luam pe alta și tot așa. Probabil din cauza evenimentelor sau nu știu exact, deși mi se întâmplă uneori să mă întreb ce carte aș lua la citit dintre cele care așteaptă pe raftul necititelor și nu mă pot decide chiar pe loc. Până la urmă am zis că o carte despre spartani merge oricând, în plus de Conn Iggulden eu am mai citit seria Emperor, despre viața lui Iulius Cezar și trei volume din seria Conqueror, despre viața lui Genghis Han, care mi-au plăcut mult.

Cartea de față, The Falcon of Sparta, este inspirată de Anabasis, lucrarea lui Xenophon în care acesta povestește despre aventurile celor Zece Mii, armata de mercenari greci strânsă de Cyrus, prințul Persiei, în încercarea de a-l da jos de pe tron pe fratele său, Artaxerxes.

Cartea este scrisă la persoana a treia, iar reflectorul se mută constant de pe prinț pe generalii armatei și, ulterior, în ultima parte a romanului pe însuși Xenophon.

Încă din prolog înțelegem că Darius, marele împărat al Persiei a aranjat lucrurile astfel încât Artaxerxes, urmașul său, să îl înlăture pe Cyrus, fratele mai tânăr, imediat ce va prelua puterea, pentru a împiedica o eventuală scindare a imperiului și a forțelor persane. Până atunci însă, Cyrus rămâne moștenitor prezumtiv și trebuie păstrat ca rezervă, în cazul în care Artaxerxes ar păți ceva înainte să devină stăpânitor. Un mod foarte cinic de a vedea treaba, dar vorbim de familii imperiale aici, în speță de cea care conducea în sec IV i. Hr. un imperiu imens, unde se spune că trăiau peste cincizeci de milioane de oameni. Nicio precauție nu era de ajuns pentru acești regi ai regilor și dorința de a-și asigura linia dinastică.

La moartea lui Darius, Cyrus sosește în capitală însoțit de o gardă de trei sute de spartani, luptători pe care ajunsese să îi aprecieze în calitatea sa de general suprem al forțelor armate ale imperiului. Fără a bănui planul tatălui său, dă zor să ajungă la căpătâiul acestuia înainte să își dea obștescul sfârșit, ceea ce se și întâmplă, însă apoi este încarcerat la comanda lui Artaxerxes, iar spartanii săi, atacați mișelește, își vând scump pielea. Salvat de la execuție de mama sa, impresionanta regina Parysatis, Cyrus reușește să fugă și începe să pună la cale un proiect îndrăzneț de a-și învinge fratele. Cel care îi fusese mentor, Tissaphernes, se dovedește că jucase dublu în tot acest timp, păstrându-l doar ca pe o piesă de sacrificiu. Cu resursele financiare ale imperiului, Cyrus strânge o oaste de 12000 de greci: spartani, atenieni, tesalieni și așa mai departe. Elita războinică era, bineînțeles, formată din spartani, conduși de tiranul Clearchus, al cărui caracter puternic este foarte bine descris de autor. De fapt, accentul este pus în principal pe aceste trei personaje – Cyrus, Clearchus, Xenophon – fără a fi neglijați nici ceilalți protagoniști de seamă ai evenimentelor, fie ei greci sau perși.

Pe lângă această armată de mercenari, Cyrus avea alături și un număr destul de mare de soldați persani, însă numărul lor era mic pe lângă resursele de care dispunea Artaxerxes. Chiar și așa, Cyrus a mers înainte cu planul lui îndrăzneț, iar autorul ne poartă pe tot traseul făcut până în zorii bătăliei de la Cunaxa, anul 401 î.Hr., acolo unde sosește deznodământul, de altfel deloc surprinzător, al acestei întreprinderi.

Partea preferată din roman s-a petrecut apoi, atunci când armata grecilor se lupta, sub conducerea lui Xenophon, să scape de pe teritoriile lui Artaxerxes și să revină acasă, împreună cu însoțitorii acestei armate. După cum știți, pe vremuri armatele erau însoțite de o mulțime de civili, care aveau de câștigat de pe urma comerțului, prostituției s.a.m.d. În campaniile mai lungi, se crea chiar o legătură destul de mare uneori între militari și acești însoțitori de tabără. Xenophon, un tânăr atenian văzut cam prost în oraș din cauza susținerii pe care o acordase conducerii celor 30 de spartani, bun cunoscător al cailor, decide să se înroleze în armata lui Cyrus, iar după înfrângerea teribilă suferită și moartea prin trădare a generalilor, chemați să negocieze chipurile cu Artaxerxes, va deveni conducătorul supraviețuitorilor și va trebui să facă uz de tot geniul militar pentru a reuși în această încercare aproape imposibilă. Dacă spartanii și ceilalți greci vor reuși să scape din strânsoarea teribilei forțe a lui Artaxerxes, de pe întinsele teritorii ale Imperiului Persan și să vadă din nou lumina Eladei, veți citi în roman.

Una dintre părțile mele preferate din aceste cărți, lăsând deoparte romanul propriu-zis, o constituie notele istorice de la final. Majoritatea autorilor au aceste note în care descriu pe ce fapte concrete și-au bazat scrierile și unde anume au adăugat sau au modificat. E un mod foarte bun de a învăța istorie, unul mult mai plăcut decât din lecții seci.

Ca stil, îl găsesc pe Iggulden ceva mai romanțat decât pe Cornwell, de exemplu, care e preferatul meu în materie de ficțiune istorică, dar totuși are talent de povestitor, un talent care îl face pe cititor să vrea să afle cât mai multe despre evenimentele descrise și oamenii implicați în ele, momente cruciale ale istoriei, oameni care au realizat ce părea imposibil, atunci când totul era împotriva lor.

Invit fanii ficțiunii istorice să citească povestea celor Zece Mii, rămasă în memoria omenirii.