Detectivii sălbatici – Roberto Bolaño

Deci, da. Ce să zic, știu că nu e modul recomandat de a începe o propoziție, un enunț, un articol, un ceva. Încerc însă să mă adun nu după o lectură, ci după o călătorie. Romanul în două părți Detectivii sălbatici este o călătorie lungă, de fapt, și de aceea trebuie să îi acordați timp. Timp pentru lectura propriu-zisă, timp pentru a sta pe gânduri referitor la cele citite și timp pentru a investiga ceea ce nu știați despre literatura mexicană și sud-americană, mai ales – în cazul meu, destul. Apoi trebuie să vă relaxați și să vă odihniți, ca după orice altă călătorie lungă și, evident, obositoare. Dar satisfăcătoare. Cam asta e senzația după această lectură.

Să începem cu începutul, o sintagmă care mi se pare de bun simț, cu toată aparenta redundanță. Am cumpărat cartea ca pe o recomandare a doamnei Ana-Maria Negrilă, care este mereu o sursă de inspirație pentru lecturi de calitate. Am găsit romanul pe site-ul editurii Univers cu o reducere de 50%, ceea ce a fost foarte bine.

Primul volum din roman are acțiunea plasată în anii ’70, în Ciudad de Mexico, numit de mexicani pe scurt DF. Un adolescent de 17 ani, Juan Garcia Madero, student în primul semestru la Drept, orfan aflat în grija unchilor, începe să guste viața boemă din capitală alături de un grup de poeți, scriitori, artiști de tot felul, între care se disting două figuri – Arturo Belano și Ulises Lima, liderii grupului real visceraliștilor mexicani. Era epoca anilor nebuni, care, priviți în oglindă cu cei de azi, te fac să te întrebi unde s-au dus acele timpuri, acei oameni, acea lume de fapt, cam ultimele izbucniri ale boemei, așa cum a fost ea de-a lungul secolelor și așa cum nu știu dacă mai poate fi, nu în acești ani, presupun, decât în cercuri probabil destul de restrânse. Cugetând la cele citite, am ajuns la concluzia că azi boema se trăiește cumva în singurătate și nu în aceste largi grupuri de odinioară, tinerii entuziasmați de ideea de a crea poezie, ceva ce n-a mai văzut Parisul, rivalități cu alte grupări, un mod de viață în sine. Real visceraliștii din carte sunt bazați pe infrarealiști, o mișcare poetică apărută în Mexic la mijlocul anilor ’70, având printre lideri și pe autorul acestui roman. Dacă ar fi să îi găsesc un minus acestei prime părți, s-ar referi la concentrarea destul de intensă a tânărului pe experiențele sexuale, care este însă totalmente explicabilă, luând în considerare atât vârsta, cât și anturajul.

În partea a doua, am descoperit romanul cel mai încărcat de puncte de vedere ale personajelor citit de mine până acum. Îmi plac romanele scrise astfel, cu POV-uri, cum li se zice pe scurt, dar frate, Bolaño (și era să scriu Belano, dar tot cam aia e, o să vedeți de ce dacă luați cartea la lecturat) m-a dat pe spate cu nenumăratele lui perspective. Practic, omul acesta reușește să învârtă povestea în jurul acelorași Lima și Belano, și într-un fundal dramatic al absentei Cesarea Tinajero, fondatoare în anii ’20 a real visceraliștilor, pe care aceștia o caută neîncetat, înainte de a-și trăi viața de rebeli, de nomazi dintr-o parte a Atlanticului în cealaltă, pornind din Mexic și ajungând în Barcelona, Paris, Tel Aviv, Roma sau chiar în zbuciumul militar și politic african al anilor ’90. E o călătorie pe parcursul a douăzeci de ani, în care cititorul însoțește pas cu pas drumurile acestor prieteni ieșiți din comun, uneori împreună, dar de cele mai multe ori separat, relatări văzute prin zeci de ochi, gândite de tot atâtea minți și imprimate în amintiri diverse. Fiecare dintre acești oameni, bărbați și femei, tineri și bătrâni, au avut de-a face mai mult sau mai puțin tangențial cu unul dintre ei, oameni atinși de prezența celor doi, personaje greu de iubit, dar la fel de greu de urât, într-atât sunt de umani și de pierduți în condiția lor de oameni, de poeți, de bărbați, în fine. Așadar cei doi detectivi sălbatici sunt descriși, practic, prin toate aceste perspective asupra lor, de către oamenii cu care s-au intersectat de-a lungul a două decenii.

În același timp, nu doar ei sunt descriși, întrucât fiecare relatant al poveștii se descrie cumva și pe sine în raport cu ei, sau în raport cu veacul, cu schimbările, cu lumea. Majoritatea sunt oameni din acest cerc al literaturii, sau al jurnalismului, sau altminteri alți nomazi și boemi în special din Europa.

Povestea este clar inspirată din experiențele autorului, iar Arturo Belano, chilian ca și el, este un alter ego al său. E ușor de dedus asta dacă citim câte ceva despre autor, romanul ne împinge să ne informăm mai detaliat. Un amestec de personaje fictionale și personaje reale, iar citind asupra subiectului am aflat că multe dintre personajele ficționale din carte sunt bazate, de fapt, pe personalități ale vremii, oameni cât se poate de reali, poeți, scriitori, artiști, ziariști, critici literari.

Am rămas cu senzația că Detectivii sălbatici este o odisee (până la urmă acoperă tot douăzeci de ani, cât lipsa lui Ulise din Itaca), poate de aici și numele de Ulises Lima (ar fi fost prea mult să fie Ulises Belano?). Cartea poate fi văzută și ca radiografia unei generații de intelectuali, cu precădere, cu bune și cu rele. Cu superficialitățile inerente, dar și cu un entuziasm care azi fie îmbracă o cu totul altă formă, fie s-a stins lăsând loc unor confruntări, chiar și la nivelul ideilor, de altă natură. 

Acuma, lăsând deoparte acțiunea romanului care este, vă rog să mă credeți, intensă și trepidantă – și cum altfel, cu atâtea și atâtea perspective! – m-am gândit la acești poeți ai secolului trecut, la ce a reprezentat poezia, la ce reprezintă azi, la modul cum se raportau ei la lume și la ceilalți, la maniera aceasta de a fi poet într-un mod social, de a aparține unui curent și de a fi portavocea unor convingeri și ideologii sociale, politice, ceea ce se întâmplă și azi în cazul multora, a celor care în prezent câștigă premii, încadrabili într-un context, parcă atât de ușor de etichetat și de îndosariat – anii cutare, tematica x, curentul de gândire y. M-am gândit și la cei care scriu versuri în alt mod, poeți oarecum solitari, mai mult sau mai puțin încadrabili, mai mult sau mai puțin publicați, adeseori cvasi-necunoscuți. La modul în care se încăpățânau să lupte cu morile de vânt. La Cesarea Tinajero și poemul ei Sion, care e desenul reprezentat pe cele două coperte. M-am gândit la multe, vă rog să mă credeți, la teoria poetică a lui Juan Garcia Madero opusă poemului Cesareei, la faptul că, evident, din poezie nu s-a putut face un mijloc de trăi nici pe vremuri, nici acum, probabil nici nu e posibil decât într-o lume științifico-fantastică, mult mai evoluată decât cea de azi. La faptul că poezia a continuat să existe, sub fel și fel de forme vechi, noi, mai mult sau mai puțin teoretizate, încadrabile, etichetabile. Că va continua să existe deși ce o face să existe e ceva greu de definit sau de pus pe tapet. Că pentru unii poeți va fi important să își vadă numele pe premii sau pe coperta unui volum, să obțină titluri, onoruri și beneficii, iar pentru alții e ceva ce vine mai presus de sine, ceva profund, visceral, un modus vivendi imprimat în momente în care parcă e valabilă o altă realitate.

Altfel spus, Detectivii sălbatici e o provocare, una care, dacă o veți accepta, vă va purta într-o călătorie… fără bagaje, doar cele pe care le veți lua cu voi la debarcare, la finalul cărții, suveniruri de la Roberto sau, poate, de la Arturo.

Advertisement