CM 2022 – finala

sursa: pexels

 

Campionatul acesta mondial din Qatar a stat, încă de la început, sub semnul controversei. Am mărturisit că nici eu nu m-am dat în vânt după ideea unui campionat mondial înainte de Crăciun, ceva de genul wtf? Dar dacă, totuși, a avut loc, am șezut blând și l-am urmărit, ca pe oricare altul.

Ieri, înainte de finală, am citit (fără să-mi propun, vă dați seama), o serie de comentarii aberante și conspiraționiste, cum că această finală a fost, cum s-ar zice, menită de la început (probabil după ce Argentina și-a luat-o de la arabi, sau de când oare?), sau că francezii au fost loviți de nu știu ce gripă a cămilelor (!) și au probleme de lot (vă dați seama, tot conspirationiști și aici). Sunt multe domenii în care e de dorit să ne punem întrebări, să stăm să cugetăm puțin la una, la alta, dar deja asta se aplică în mod de-a dreptul agasant și unde nu e cazul. Era odată un banc care spunea cam așa: suma inteligenței pe planetă e constantă, dar populația e în continuă creștere. Mai era o vorba destul de adevărată: inteligența are limite, pe când prostia nu. Dar să lăsăm aceste vorbe de duh și să trecem la subiectul principal: finala.

Ambele echipe s-au prezentat, în ciuda cămilelor și a altor creaturi, cu cele mai bune loturi. Messi, diamantul argentinian strălucea și capta toate privirile că un magnet; de cealaltă parte, Mbappe, tânărul star francez, cel mai bun tânăr jucător al campionatului trecut. Nu pot să spun că am fost vreodată fana lui Leo Messi. Un jucător excelent, de altminteri, dar care, de-a lungul timpului, a fost prea „lucrat” și, într-un fel, „stricat” de antrenorii noștri europeni. Ce juca el la început la Barcelona s-a transformat treptat în altceva. Fotbalul european are tendința, în ultimii ani, să „strice” fotbaliștii sud-americani, sau chiar pe cei de pe bătrânul continent care arată înclinație spre un anume tip de joc. Lăsând asta deoparte, ce a realizat în acest turneu final la echipa națională mi-a atras simpatia și chiar admirația.

Așadar, Argentina a jucat uluitor în această finală, oferind unul dintre cele mai frumoase spectacole din istoria mondialelor. Messi deschide scorul, în minutul 23, dintr-un penalty obținut de Di Maria, care efectiv zburdă pe partea stângă a terenului. Același Di Maria duce scorul la 2-0, în minutul 36. Chiar și după pauză, Argentina nu intră la cutie, nu fac acel pas înapoi atât de enervant, ci continuă să fie periculoși pentru poarta apărată de Lloris. O lasă însă puțin mai moale în minutul 80, atunci când Mbappe își începe recitalul solo și execută excelent o lovitură de pedeapsă. Același Mbappe reușește să egaleze, cu un gol superb, trei minute mai târziu. Eu mă enervez, din nou. Adicătelea freci menta 80 de minute dintr-o finală, fără șut pe poartă, și vrei să iei titlul suprem? Francezii parcă se deșteaptă și încep iureșul. Nu se mai înscrie. Vin prelungirile. Messi înscrie superb și el, în minutul 108. Zece minute mai târziu, argentinienii comit o imprudență în careu, iar Mbappe bate cu mare siguranță acest penalty și egalează, din nou.

Suntem la loviturile de la 11 metri. Încep Mbappe și Messi (iar îmi aduc aminte de Brazilia și de Tite, cu Rodrygo al lui). Cei doi își fac treaba. Coman ratează, Dybala înscrie, Tchouameni ratează, Paredes înscrie, așa cum o face și Kolo Muani, însă golul lui Montiel e hotărâtor și astfel Argentina devine campioană mondială pentru a treia oară. Bucurie imensă pentru toți fanii prezenți pe arenă, în piață, fiindcă nu mai găsiseră locuri, dar au dat fuga, care cum au putut, în Qatar, ca să fie acolo; pe străzile din toată Argentina și chiar și pentru noi, ăștia de nu am mai fost la mondiale de aproape 25 de ani, dar care ne mai bucurăm când vedem un fotbal frumos și visăm cu ochii deschiși.

Se dau trofeele și medaliile. Arbitrii știau de la început că vor fi medaliați, ei nu au avut emoții; cel mai bun tânăr jucător – Enzo Fernandez (mie mi-a plăcut mult și Alvarez, între noi fie vorba); cel mai bun portar – Emiliano Martinez, cel mai bun marcator – Kylian Mbappe, cel care s-a luptat aproape singur și cel care, în cazul unei victorii a Franței, ar fi fost îndreptățit să își ia trofeul acasă, să-l țină acolo, la el; Balonul de Aur al acestei ediții – nimeni altul decât Leo Messi, care a primit un fel de mantie regală precum cea a membrilor familei regale din Qatar, și pe care Viorel Moldovan tot repetă că și-ar fi dat-o jos în secunda doi, cum ar fi făcut-o, probabil, și Maradona. Poate el pibe d’ oro ar fi făcut-o, dar acum sunt alte vremuri, orișice gest e interpretat în mod exagerat, iar lui Messi cred că nu ii păsa nici dacă ar fi avut pe el o plasă de pescuit, numai de bucuria de a ridica acest prețios trofeu.

Una peste alta, cea mai spectaculoasă finală din ultimele decenii, un turneu cu multe surprize, cu meciuri bune, cu goluri multe; mie mi-a plăcut, chair dacă mi-a părut foarte rău pentru Brazilia și Portugalia, două echipe care meritau mult mai mult, dar așa e fotbalul. Totuși, au în lot tineri extraordinari, care vor avea sigur un cuvânt de spus la următoarele turnee, la fel ca și acest excelent Kylian Mbappe, candidat serios la Balonul de Aur (să vedem ce mai face PSG-ul 😀 cu acest trio de senzație din atac).

Fotbalul intră într-o scurtă pauză, dar după Anul Nou se reiau campionatele importante din Europa.

Să ne bucurăm de fotbal!

❤

Advertisement