Poate sunteți curioși ce anume am citit de Crăciun? Bine, nu doar în ziua de Crăciun, o începusem cu vreo două zile înainte, una dintre prăzile de la Gaudeamus, cum îmi place să le numesc, anume În cercul fiarei – Promisiuni de sânge, de Cezarina Anghilac.
M-a tentat cartea de când am auzit de ea, apoi, citind impresiile lui George Cornilă asupra cărții mi-a rămas în minte ceva de genul: dacă vă plac Sapkowski, Hobb și Rothfuss, mai mult ca sigur va va plăcea și această carte. Citatul e aproximativ. Iar eu: mănânci, calule, ovăz? Sau, ca să fac o trimitere exactă la lumea din carte: mănâncă vulpurele rufagi? (Sincer, sper că nu, că o ia razna). Așa-i că v-am băgat în ceață? Nu-i nimic, ceața e un element deloc străin fanilor fantasy, iar când se ridică, avem prilejul să descoperim lumi nemaivăzute.
Iată, deci, cum s-au petrecut lucrurile: am deschis cartea și am început lectura. Nimic mai simplu, mai ales că stilul Cezarinei Anghilac e unul care te imersează rapid în poveste. Cu toate acestea, și în ciuda începutului destul de zbuciumat, cartea este, în cea mai mare parte a sa, un slow burner. Ceva ce eu apreciez cu prisosință, întrucât ai răgazul să plonjezi în lumea creată de autoare, să o explorezi la pas, fără grabă, cu toate nuanțele și simțurile.
Cezarina Anghilac este o creatoare de lumi, una înzestrată. Iată deci cum m-am trezit în Noctia, în Grumz, unde Urza încearcă să o convingă pe Slievi, sora lui, să vâneze fiara emblematică a pădurilor, kirbul, pentru a ajunge pe scaunul tatălui său, conducătorul așezării. Tânăra hotărăște să își ajute fratele, deși acesta ucide kirbul mai mult din noroc, și îi ia cu el pe cei doi pui rămași orfani ai acestuia. Marea lui dorință este să fie un conducător faimos al neamului său, iar prin cap i se învârt doar visuri de mărire. Un imblanzitor de kirbi cu siguranță ar fi un astfel de lider, dar socoteala de acasă și cea din târg nu se potrivesc: Urza e alergic la kirbi. Aceștia îi sunt dați în grijă lui Slievi, mai mult morți decât vii, iar aceasta îi hrănește de la propriul piept, transformându-se ea însăși într-o splendidă fiară cu păr de argint. Când sarzii, cruzii dușmani de la munte ai nocților vor să pună mâna pe pui, Slievi îi apără ca o fiară, sfârtecându-i pe cei trimiși în acest scop, și se adăpostește într-o altă așezare noctă, unde stăpân e un urchemist controversat, Melano.
Ne aflăm într-o lume atacată de morb, o molimă fără pereche care poate distruge tot ce e viu, om, animal sau plantă. S-au luat măsuri de siguranță, însă mulți au pierit, iar alții s-au trezit în ținuturi dezolante, din cauza acestui necaz. S-ar părea că totul a pornit de la un urchemist, experimentele lui declanșând acest pericol fără nume. Novare Faruz e oblicitor, pornit pe urmele a doi hoți, dar și căutându-l pe cel de la care se presupune că a plecat întreaga istorie din jurul morbului. În pădurile Noctiei însă, morbul nu a pătruns. Totuși, refugiații nu le-au luat calea, deoarece numai urminele pot călăuzi oamenii între așezările nocte. Pe timpul înnegurărilor (un echivalent al nopților), în Noctia pădurea se agită, cărările dispar, topografia însăși se schimbă. Numai așezările nocte rămân neatinse. De ce? Veți afla din carte, nu vă spun eu.
Povestirea trece cu repeziciune de la Novare la Slievi, până ce drumurile celor doi ajung să se intersecteze. Novare trăiește în simbioză cu un sarcopt, care e un parazit inteligent, strâns legat de orice oblicitor, dându-i acestuia avantaje anume dedicate îndeletnicirii sale. Slievi trebuie să își controleze pornirile de fiară, care amenință să o stăpânească, dar și să le lase să se manifeste atunci când e cazul. Bariera între om și fiară e subțire în cazul ei, dar una dintre trăsăturile predominante este iubirea de-a dreptul maternă pe care le-o poartă puilor ei, care încă nu au devenit adulți și au nevoie de ajutorul său.
Suntem într-o lume unde însăși lumina apare sub formă de picături, unele fără greutate sau textură, unde înnegurările se lasă tot într-o formă cu totul neobișnuită. Am găsit fascinantă și originală această condiție a luminii, atât de diferită de forma pe care o cunoaștem. Creaturile, plantele sunt la rândul lor originale și denumite într-un mod aparte. În afară de autorii menționați mai sus, m-a dus cu gândul și la Sanderson și conceptele lui originale, definite prin cuvinte cu totul noi – asta avem și aici, la o scară ceva mai mică. Scrierea are calitatea de a propulsa cititorul în mijlocul acestei lumi diferite, de a-l iniția în tainele sale și în dorința de a fi alături de personaje, de a le înțelege mai bine firile și scopurile.
Recunosc că ostenitoarea sarcină a lui Slievi de a tot căra după ea și dădăci pe cei doi pui m-a dezorientat puțin inițial, dar hei, e abia începutul, iar puii cresc. Detaliile acestea au rolul de a evidenția legătura puternică dintre Slievi și cei doi kirbi, Mieari și Mioja. Pe măsură ce acțiunea se derulează, lucrurile capătă amploare și complexitate.
Poate vă gândiți la ce anume se referă titlul – ei bine, are un dublu înțeles. Pe Fireni, lumea creată de autoare, cercul este o unitate de timp similară anului pe care îl știm noi. Iar promisiunile de sânge, ei bine, nu cred că e greu să ne imaginăm ce e cu ele, nu? Luând în calcul caracteristicile lui Slievi. Aflăm de ce s-a transformat, însă ce urmează să facă – asta e abia la început.
Finalul vine sub formă de cliffhanger, o manevră inteligentă de a păstra interesul cititorului la cote maxime. Eu aștept cu mare nerăbdare continuarea aventurilor, care se anunță cu totul ieșite din comun, precum și conturarea din ce în ce mai amplă a lumii Fireni, pe care o întrezăresc deja și care se numără printre cele mai originale din peisajul românesc contemporan.
Așadar, acest prim volum a promis și a livrat, drept urmare vă îndemn pe toți cei care iubiți genul fantasy să îl luați la citit cât mai curând! Merită!
❤
adropofinspiration 