Statuia – Ana Sylvi

sursa: pixabay

 

Am văzut imaginea de mai sus pe un grup unde am intrat de curând – se numește Agora Artelor și corespunde revistei cultural-artistice cu același nume. Imaginea respectivă era o chemare la concurs, sub flamura poeziei. Inspirația mea a răspuns la chemare, nu și la concurs (eu nu cred în conceptul de concurs de poezie, dar e una dintre ciudățeniile mele, deci nu le proiectez asupra aspirațiilor – și inpirațiilor –  altora. La proză nu am acest impediment, dar eu nu scriu proză – probabil fiindcă îmi place prea mult să citesc ce scriu alții, care se pricep mai bine, și sunt, slavă cerului, destui).

Imaginea mi-a sugerat un răspuns din partea excursionistului cu rucsac, și am intrat cumva în povestea lui – și în pielea lui. Iată, deci, că poezia nu trebuie neapărat să reflecte ceea ce simțim noi, cei care făurim versuri la un moment dat, și că aidoma celor ce scriu povești sau romane, putem și noi juca diverse roluri, să ieșim deci din noi și să intrăm într-un altul, cum bine zicea Mircea Eliade.

Poezia este, într-adevăr, o experiență mult mai subiectivă decât restul literaturii, mult mai intimă și mai profundă, dar aceasta nu exclude o atare posibilitate. Iată ce mi-a ieșit mie:

 

Statuia

 

În mine, o cărare, în tine, două sute

Pe paginile ninse, cuvintele sunt mute.

În geamul meu, pădurea izbește a furtună,

Pe geamul tău se joacă fâșiile din lună.

 

Călătoresc prin umbre, mă clatin printre brazi –

O liniște pătrunde în tumultuosul azi.

Din veacul zdrențuit, uitarea ca o ceață

Balsam atotputernic, pe rănile-mi îngheață.

 

Revino din exilu-ți, femeie amăruie,

Din temerile mele ți-am ridicat statuie.

Advertisement