Nopți albe. Jurnal de călătorie în Egipt – Oana Păun

 

V-am mărturisit deja, și nu o dată, faptul că citesc rar nonficțiune. Atunci când citesc, mă îndrept în general spre jurnale de călătorii și experiențe, cum am făcut cu Sega, sau spre (auto)biografii, cum e cazul poveștii călugăriței budiste.

Îmi plac mult cărțile (inclusiv romanele) bazate pe experiența proprie a celui care scrie, la modul subiectiv cu majusculă. Subiectiv. E o experiență și aceasta, de a imerge aproape total în fluiditatea descrierilor, a trăirilor, a momentelor amuzante sau triste, melancolice sau dinamice, altfel spus, a îl însoți pe emițătorul jurnalului în călătoria lui, ca și când ai fi acolo, privind peste umăr sau direct, fără paravane.

Cum de am descoperit această carte? Ce m-a făcut să o cumpăr? Să zicem întâmplarea.

Eu sunt o pasionată de chilipiruri și reduceri, dar nu la orice. Ca să fiu mai exactă, când vine vorba de cărți, spun un mare ‘da’ promoțiilor, ofertelor cu transport gratuit și așa mai departe. Adică am un buget destul de bine definit în acest scop și vreau să îmi optimizez achizițiile. Aceasta poate însemna că îmi iau una sau două cărți mai scumpe, iar altădată la fel de bine cinci sau șase cărți mai ieftine. La capitolul carte, piața noastră are ciudățeniile ei, adică poți da mulți bani pe o carte relativ slăbuță și destul de puțini pe una foarte bună. Astfel am cumpărat, ca să dau exemplele cele mai recente, Viața dincolo de graniță, o carte excelentă, și Vila de pe colină, o carte bunicică. Din același registru pozitiv face parte această achiziție – Nopți albe. Jurnal de călătorie în Egipt, de Oana Păun, o carte care m-a surprins într-un mod foarte plăcut. Vă spun sincer că a costat cât două cafele mari de la coffee shop-ul din colț (nu ăla scump, cu stele, știți voi care 😀 ). Frumoasă, impecabilă, nou-nouță. Și bună. Bine scrisă.

Un jurnal de călătorie trebuie să prindă cititorul, poate mai mult decât un roman, încă de la primele pagini. La un roman mai zici că poate mai încolo, că câr, că mâr, că una-alta, că poate autorul are ceva de zis în mod surprinzător, te dă peste cap, etc. (deși, între noi fie vorba, dacă primele 100 de pagini nu m-au prins, șansele de a descoperi vreo minune mai departe sunt extrem de reduse și se soldează cu abandon). La jurnale nu merge. Dacă stilul de scriere e plictisitor, e clar că nu va deveni irezistibil pe la jumătatea cărții. Mai bun însă da, poate deveni, și asta am simțit în legătură cu această carte, că stilul și scriitura au evoluat de la un capitol la altul, gradual, fin. În sensul în care a început bine și a continuat și mai bine.

Oana Păun este o tânără studentă la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția arabă-engleză, care, împreună cu Laura, colega și prietena ei și încă un număr de fete, studente la Arte, călătorește în Egipt datorită unei burse în anul de grație 2000. Astfel, tinerele pot locui în Cairo timp de nouă luni, timp în care primesc o sumă deloc extravagantă, cazare și masă la un cămin de-al locului.

Încă de la început, transpare un contrast între ceea ce se așteptau să găsească și locul propriu-zis, ba mai mult, între araba literară învățată la facultate și araba egipteană de zi cu zi, dialect aparte și, pe alocuri, străin de urechile Oanei și Laurei. Totuși, fetele noastre nu sunt deloc sclifosite și se adaptează din mers noilor conjuncturi, învățând să trăiască momentul, să ia ce e mai bun din întreaga experiență și să descopere Egiptul autentic, așa cum e el de fapt, într-o măsură cât mai mare.

Poveștile se țes rapid, amintind parcă de 1001 de nopți, nopțile albe din carte făcând referire la acele nopți petrecute în excursii și explorări, grație unor învoiri pe care fetele le pot căpăta de la cămin, unde altmineri regulile sunt clare – la ora opt se intră, nu mai târziu. Cartea surprinde însă zile întregi, un spațiu extrem de diferit de la aspectul solar la cel vesperal, de parcă ar fi două Cairo paralele, iar oamenii înșiși se raportează diferit la timp. Spectrul acțiunilor și întâmplărilor este foarte divers, vizând de la experiențele cotidiene, interacțiunea cu localnicii, cursurile, cumpărăturile, mâncarea, modul de a ține cheltuielile în frâu pentru a strânge suficient în vederea excursiilor și până la o avalanșă de impresii și de senzații redate cu un firesc plin de farmec și de umor.

Cartea este un prilej de a descoperi o mulțime de lucruri interesante despre acest tip de experiență, util și celor care visează la o astfel de bursă, dar savuros și pentru cei maturi, care au ocazia să își îmbogățească cunoștințele cu fiecare nou capitol citit. Nu lipsesc descrierile foarte reușite, dar și momentele sensibile, toate redate cu tușe bine echilibrate, care întregesc cu succes conceptul estetic al jurnalului. Nu mai zic de umorul de calitate.

Până la urmă, dând pagină după pagină, m-am îndrăgostit cumva de carte, așa cum autoarea s-a îndrăgostit de Egipt. Nu știu ce s-a mai petrecut între timp, dar sper că s-a întors să viziteze locurile acelea care i-au cucerit inima. Locuri, oameni, o stare.

Inshallah bukra ma’alesh. IBM-ul egiptean, prescurtarea unei întregi mentalități, pe care o veți desoperi în carte.

Oamenii speră să fie precum Indiana Jones, căutători de comori. Uneori, e suficient să cercetezi ofertele librăriilor online. 🙂

„Într-o zi de aprilie, pe podul cu lei, Nilul îmi dezvăluise iarăși un secret prețios: aici, în Cairo, clipele se trăiesc, nu se povestesc. Poveștile vin mai târziu, după ce ești sigur că ai trăit totul cu adevărat.”

Advertisement