Câinele de teracotă – Andrea Camilleri

V-am zis luna trecută că am făcut o descoperire faină de tot – Andrea Camilleri, pe care l-am citit în prima carte din seria comisarului Montalbano, Forma apei. Încă de atunci m-au încântat atât stilul autorului, cât și personalitatea mucalită a simpaticului sicilian. Drept urmare, atunci când căutam o lectură care să mă binedispună, nu am stat deloc pe gânduri, luând la citit a doua carte din serie.

Câinele de teracotă este un roman polițist de modă veche, din acelea care combină cu succes intrigile anchetelor cu umorul sănătos, personaje colorate și, în general, multă culoare locală. L-am regăsit ca pe un vechi prieten pe Salvo Montalbano, care, ca de obicei, e în centrul acțiunii, fie că vrea, fie că nu. De data aceasta, primește o ofertă de nerefuzat de la un mafiot – să îl aresteze! De fapt, Tano Grecu’ vrea să se predea, dar ca totul să pară a fi o arestare împotriva voinței sale. Comisarul acceptă să monteze înscenarea cu pricina, însă un alt eveniment neobișnuit se produce: un fals furt de la un supermarket din oraș. Cam multe falsuri, nu? Firul anchetei duce către traficul de arme, iar într-o peșteră ascunsă din zonă comisarul și colegii lui descoperă numitul armament. Montalbano, având o minte ageră, mai descoperă ceva: peștera are încă o secțiune, despărțită de un zid secret. După un scurt tunel, polițiștii fac o descoperire macabră: pe podeaua peșterii, pe un covor vechi se află corpurile goale și îmbrățișate a doi tineri, care zăceau acolo de peste 50 de ani. Lângă ei se afla un bol cu monede din anii ’40, o amforă cu apă și un câine de teracotă, toate așezate într-un triunghi. Cine să fie cei doi tineri și cum au ajuns în acea peșteră?

Bineînțeles, Montalbano este frământat de acest nou mister, pe care vrea să îl dezlege, rezolvand în același timp și cazurile din prezent. Se pune iar în situații care mai de care mai periculoase și sfârșește la un moment dat împușcat, fiindcă mafia nu e așa ușor de păcălit. Acest lucru îl frânează doar pe moment de la căutarea adevărului, însă o alarmează pe iubita lui din Nord, Livia.

Trebuie spus că, între un fir al investigației și un altul, Montalbano face ce știe el mai bine: băi în mare, servește mese delicioase după tipicul local, fie preparate de Adelina, femeia care îl ajută în casă, fie în birtul local sau în vizite, citește – comisarul e un cititor fidel. Ah, și o exasperează pe Livia cu obiceiurile sale și cu felul de a fi, mereu distrat. Nici colegii comisarului nu scapă de dispoziția lui capricioasă.

Încetul cu încetul, Montalbano reușește să dezlege întâmplări vechi de jumătate de veac, rezolvând niște dispariții care au trecut oarecum nebăgate în seamă în tumultul acelor ani de război.

Andrea Camilleri are un stil care mie îmi place mult, reușind decoruri pline de viață, personaje de asemenea savuros conturate, un limbaj spumos, inserând porțiuni de dialect sicilian care probabil a dat ceva bătăi de cap traducătorului. După părerea mea, Emanuel Botezatu s-a achitat foarte bine de treabă, reușind să redea o parte din farmecul limbajului foarte pitoresc, pe alocuri, pe care îl folosesc personajele. Întreaga construcție abundă de atmosferă siciliană, așa cum e descrisă de Andrea Camilleri.

Chiar mă voi interesa să aflu dacă cei de la Nemira au de gând să reediteze și să continue această serie, în timp ce voi căuta și exemplarele din serie pe care nu le am și de care sper să dau prin vreun anticariat. Seria merită să fie cumpărată și citită, pur și simplu e o lectură delicioasă.

Recomand cu mult drag și acest volum!