Împăratul ghețurilor – Ana-Maria Negrilă

 

Împăratul ghețurilor este al șaselea roman sub semnătura Anei-Maria Negrilă pe care îl citesc. Ironia face să fie primul pe care aceasta l-a publicat, dar se știe că eu nu prea țin cont de astfel de detalii și am hotărât să încep cu Stăpânul umbrelor: trezirea, la data citirii lui fiind cel mai recent roman al autoarei, care ulterior a lansat și excelentul Cele patru oglinzi ale adevărului. Între ele am intercalat originala serie SF Stelarium.

Evident, din moment ce am ajuns cu lectura la numărul șase este clar că m-am îndrăgostit de stilul și estetica pe care le abordează scriitoarea, lucru care a devenit destul de rar întâlnit în zilele noastre, acest accent pus pe frumos. Poate unii nu se vor aștepta să găsească așa ceva în romanele SF, dar iată că este adevărat, iar afirmația se extinde și la celelalte genuri abordate de autoare.

Împăratul ghețurilor este un roman SF de sine-stătător, a cărui acțiune se petrece undeva în viitorul planetei noastre, în timpul unei glaciațiuni puternice. Cadrul de desfășurare este un oraș al viitorului condus de câteva facțiuni care își împart puterea, de fapt o metropolă dezvoltată pe verticală cu ajutorul tehnologiei avansate. Dincolo de luminile orașului se întind pustiurile înghețate, zone imense pline de zăpadă străbătute doar de vânători și pescari, reminiscențe ale unui trecut de acum rămas în legende. Există și alte state și forme de organizare mai la sud, dar despre acestea doar se amintește, întreaga acțiune fiind concentrată în zona metropolitană amintită, cu excepția câtorva rememorări din trecutul personajului-narator, o tânără pe nume Sich.

Societatea acelor timpuri era alcătuită într-un mod foarte interesant, cuprinzând și o formă de organizare dincolo de marginile concretului. De fapt, asta e unul dintre punctele tari ale romanelor SF marca Ana-Maria Negrilă, faptul că, oricât de avansate ar ajunge anumite zone ale civilizațiilor și tehnologiilor, există întotdeauna și o componentă mai degrabă spirituală decât religioasă, de mare impact. Aici, ea îmbină cu succes legendele vechi cu interpretările noi, creând astfel o combinație inedită de nou și vechi, ceva ce îmi amintește puțin de mentalitatea japoneză, care îmbină lumea haotică urbană cu vechi tradiții și ritualuri menite să mențină ființa umană pe coordonatele umanității, spre a împiedica robotizarea totală pe care orice civilizație foarte aglomerată o aduce la capitolul factori de risc.

Narațiunea curge, așa cum vă spuneam , din perspectiva lui Sich, o tânără care trăise o copilărie plăcută până la un punct și zbuciumată ulterior, după ce facțiunea pre-văzătorilor, un fel de vizionari care puteau accesa din tainele viitorului, din care făceau parte părinții și fratele ei, a fost nu numai înlăturată de la putere, ci condamnată la nimicire de către celelalte facțiuni și, în special, de organizația cunoscută ulterior sub numele de ospitalieri, care îi vanau pe foștii membri ai Viitaz sau îi cooptau pe cei mai puțin periculoși să îi ajute în acest demers. Practic, aceeași chestiune legată de politică, de clase sociale și de avantaje economice care ne este foarte familiară din punct de vedere istoric, din multele revoluții care au răsturnat tiranii pentru a instaura, adeseori, altele.

Rămasă singură, crezându-și fratele mort, Sich își vede de viața ei așa cum știe, ca proprietară a unui mic magazin fermecător, când în oraș începe să se manifeste un fenomen nimicitor, un Vârtej care înghite de-a valma clădiri și bunuri aparținând tuturor facțiunilor, aparent fără a discrimina. Sich, care lucrase și ea, la un moment dat, în structuri de menținere a ordinii, descoperă că fratele său trăiește, transformat pe stația orbitală numită Gemeni, unde foștii dizidenți erau supuși unei așa-zise reeducări. Încă de aici vedem înclinația spre post-uman, care va atinge cote înalte în seria Stelarium. În viața ei reapar atât fostul ei prieten, Tod, dispărut la un moment dat, cât și alte figuri din trecut, atunci când Consiliul vrea să-i dea de cap acestei poveșți și să îl găsească pe cel aflat la originea fenomenului distrugător, înainte să nimicească tot orașul. De aici, o sarabandă de presupuneri, de investigații și de acțiuni care o poartă pe Sich atât într-o cursă contracronometru pentru a se salva, pe sine și pe Reh, de răzbunarea misteriosului justițiar, cât și într-o călătorie în propriul trecut, de unde amintiri de mult pierdute încep să iasă la iveală, mai ales legate de figura lui Velmer, cel care le-a fost atât de apropiat odinioară.

Un ambient distopic, o atosferă pe alocuri sumbră, însă punctată cu acele elemente de grație, frumusețe și eleganță care sunt marca stilului Anei-Maria Negrilă.

Personajele acestui roman, întocmai cum va fi mai târziu și în cazul celor din trilogia Stelarium, protagoniști și antagoniști deopotrivă, sunt de o frumusețe clasică, rece, impasibilă, în spatele căreia se ascund sentimente și emoții greu de bănuit. Ba chiar sunt dificil de încadrat într-o zonă sau alta a palierului etic, fiind creaturi complexe, atât datorită structurii lor mentale cât și ca urmare a mediului în care se dezvoltă.

Finalul aduce cu sine o sumă de revelații care dau de gândit. Am găsit personajul Sich foarte credibil, relatable, cum se spune în engleză. Sich nu e bună sau rea, nu la modul absolut, însă este, dincolo de toate, o supraviețuitoare. Velmer, în schimb, este schițat în crochiu. Linii pe fundal, deși ajungi să îi înțelegi motivațiile pentru gesturile din prezent, pentru cele din trecut poți doar să ți le imaginezi și să îl construiești după plac – revoluționarul tipic, cu origini cvasi-necunoscute și inadaptabil într-o lume pe care vrea să o reconstruiască după propria viziune? Sau cu totul altceva să stea la originea personalității bulversante, chiar și fără juxtapunerea celorlalți cinci, veți vedea care, ce și cum și veți interpreta după cum credeți evoluția acestui personaj.

Deși lumea din Împăratul ghețurilor nu are legătură cu cea din seria Stelarium, veți găsi câteva elemente cu rezonanță specifică, de exemplu conceptul ahn, care termen aici e foarte diferit de ceea ce reprezintă în trilogie, dar și direcția post-umană care va căpăta o amploare deosebită în serie.

Pe lângă estetica deosebită de care vă aminteam din conținutul cărții, aceasta beneficiază și de un aspect exterior foarte plăcut. Voi aprecia întotdeauna un ansamblu de calitate, care să îmbine cât mai armonios o formă plăcută cu un fond pe măsură. Știți dumneavoastră, Virtutem forma decorat. 🙂

Eu recomand celor aflați în căutarea cărților bune să adauge în bibliotecă aceste frumuseți și să se bucure de poveștile aflate în paginile lor.

 

7 thoughts on “Împăratul ghețurilor – Ana-Maria Negrilă

  1. Se vede plăcerea cu care ai scris despre carte 🙂
    Dacă îmi permiți, ce e conceptul ahn? E vorba, presupun, de trilogia Anei Maria, nu de trilogii în general. Că pe google văd numai poze care duc la coperte SF la cuvîntul ahn.

    Liked by 2 people

  2. Pingback: Împăratul ghețurilor – recenzie adropofinspiration – Ana-Maria Negrilă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.