Copilul care nu spunea poezii

sursa: flickr – poem written by David Goehring in second grade – https://www.flickr.com/photos/carbonnyc/77724026

Era, pe vremuri, un obicei tare prost la care sper sincer că s-a renunțat. Acela de a cere unui copil de grădiniță sau unui școlar mic să spună o poezie. Îmi amintesc că, atunci când eram copil, mă oripilau oamenii aceștia, la fel ca și cei care obișnuiau să mă tragă de obraji sau voiau să mă sărute (cred că vă amintiți acele tăntici înfiorătoare).

Să ceri unui copil să-ți recite o poezie așa, dintr-un capriciu, înseamnă să-l faci să treacă instantaneu printr-o serie de stări neplăcute. Bine, poate sunt unii mai vanitoși, stil showman, dornici să epateze cu știința lor (o altă categorie enervantă, după părerea mea), de obicei încurajați de părinți dornici să primească aplauze la scenă deschisă – uite, dom’le, ce deștept e fiu-meu, cu mine seamănă, ce crezi! – dar cei mai mulți nu agreează aceste intromisiuni necugetate ale adulților în spațiul lor mental.

Unor copii nu le place să învețe poezii ca niște papagali și nu trebuie siliți să o facă.

Alți copii nu au chef în acel moment să desfășoare un număr pentru bunul tău plac.

Unii știu poate un car de poezii, dar sunt timizi și nu îndrăznesc să le recite.

Mie, de exemplu, nu prea mi-au plăcut poeziile acelea pentru copii, în afară de cele ale lui Marin Sorescu și Topârceanu. E drept că, în clasele mici, mai recitam în minte Glossa lui Eminescu pe drumul spre școală, era un fel de litanie împotriva fricii, precum cea din Dune. 😀 În niciun caz nu m-ai fi convins să o recit un fața unui străin pentru amuzamentul său. Nu pe gratis, cel puțin, eram un copil pragmatic.

Nu, nu am învățat Luceafărul pe de rost pentru un zece. Nici la liceu nu puteam să recit în fața clasei, pentru că mă apuca râsul. Un râs nebun, în hohote, când vedeam toți ochii aceia rotunzi holbându-se apatici la mine. Oare acum aș fi în stare? Nu cred.

Cu toate acestea, am citit și iubit poezia de la cele mai mici vârste. Știam multe poezii pe dinafară, în mod firesc și natural. Și dacă nu aș fi știut, ar fi fost în regulă. Cred însă că adulții ar trebui să înceteze să mai oblige copiii să învețe poezii pe de rost. Vor să le antreneze memoria? Să învețe țările Europei cu capitalele aferente, să învețe binomul la pătrat, să se laude cu micul geniu. Să-i lăsăm să se bucure de poezie pur și simplu, fără niciun stress. Să se bucure de ea și atât, copii atenți sau neatenți, buni sau slabi la învățătură, jucăuși sau liniștiți, veseli sau furioși cum eram eu. Să le citească relaxați, să le discute dacă doresc.

În sistemul nostru de învățământ, artele au fost și sunt Cenușărese. Ne mirăm apoi și plângem în pumni că vai, cultura!

Am văzut, live și în filmări, seri reci de poezie unde adulții citeau versuri ca și cum ar fi fost elevii de pe vremuri, scoși la tablă în fața clasei. Niciun strop de efervescență, de impuls artistic de la organizatori. Fără culoare, fără un cadru plastic sugestiv, fără o muzică în fundal, fără un strop de nebunie. Sec!

Am fost încurajați să fim roboței care recită, adeseori cu ochii în jos, în fața străinilor. Rezultatul se vede.

Advertisement