Copilul care nu spunea poezii

sursa: flickr – poem written by David Goehring in second gradehttps://www.flickr.com/photos/carbonnyc/77724026

Era, pe vremuri, un obicei tare prost la care sper sincer că s-a renunțat. Acela de a cere unui copil de grădiniță sau unui școlar mic să spună o poezie. Îmi amintesc că, atunci când eram copil, mă oripilau oamenii aceștia, la fel ca și cei care obișnuiau să mă tragă de obraji sau voiau să mă sărute (cred că vă amintiți acele tăntici înfiorătoare).

Să ceri unui copil să-ți recite o poezie așa, dintr-un capriciu, înseamnă să-l faci să treacă instantaneu printr-o serie de stări neplăcute. Bine, poate sunt unii mai vanitoși, stil showman, dornici să epateze cu știința lor (o altă categorie enervantă, după părerea mea), de obicei încurajați de părinți dornici să primească aplauze la scenă deschisă – uite, dom’le, ce deștept e fiu-meu, cu mine seamănă, ce crezi! – dar cei mai mulți nu agreează aceste intromisiuni necugetate ale adulților în spațiul lor mental.

Unor copii nu le place să învețe poezii ca niște papagali și nu trebuie siliți să o facă.

Alți copii nu au chef în acel moment să desfășoare un număr pentru bunul tău plac.

Unii știu poate un car de poezii, dar sunt timizi și nu îndrăznesc să le recite.

Mie, de exemplu, nu prea mi-au plăcut poeziile acelea pentru copii, în afară de cele ale lui Marin Sorescu și Topârceanu. E drept că, în clasele mici, mai recitam în minte Glossa lui Eminescu pe drumul spre școală, era un fel de litanie împotriva fricii, precum cea din Dune. 😀 În niciun caz nu m-ai fi convins să o recit un fața unui străin pentru amuzamentul său. Nu pe gratis, cel puțin, eram un copil pragmatic.

Nu, nu am învățat Luceafărul pe de rost pentru un zece. Nici la liceu nu puteam să recit în fața clasei, pentru că mă apuca râsul. Un râs nebun, în hohote, când vedeam toți ochii aceia rotunzi holbându-se apatici la mine. Oare acum aș fi în stare? Nu cred.

Cu toate acestea, am citit și iubit poezia de la cele mai mici vârste. Știam multe poezii pe dinafară, în mod firesc și natural. Și dacă nu aș fi știut, ar fi fost în regulă. Cred însă că adulții ar trebui să înceteze să mai oblige copiii să învețe poezii pe de rost. Vor să le antreneze memoria? Să învețe țările Europei cu capitalele aferente, să învețe binomul la pătrat, să se laude cu micul geniu. Să-i lăsăm să se bucure de poezie pur și simplu, fără niciun stress. Să se bucure de ea și atât, copii atenți sau neatenți, buni sau slabi la învățătură, jucăuși sau liniștiți, veseli sau furioși cum eram eu. Să le citească relaxați, să le discute dacă doresc.

În sistemul nostru de învățământ, artele au fost și sunt Cenușărese. Ne mirăm apoi și plângem în pumni că vai, cultura!

Am văzut, live și în filmări, seri reci de poezie unde adulții citeau versuri ca și cum ar fi fost elevii de pe vremuri, scoși la tablă în fața clasei. Niciun strop de efervescență, de impuls artistic de la organizatori. Fără culoare, fără un cadru plastic sugestiv, fără o muzică în fundal, fără un strop de nebunie. Sec!

Am fost încurajați să fim roboței care recită, adeseori cu ochii în jos, în fața străinilor. Rezultatul se vede.

27 thoughts on “Copilul care nu spunea poezii

  1. Nu, din păcate nu s-a terminat cu bazaconia asta. E atât de inoculată, încât eu, de exemplu, care mă cred deșteaptă, open mind și studioasă, a trebuit să citesc întâmplător în articole de psiho că nu e ok să-i ceri asta copilului, nu auzisem nicăieri așa ceva și nu îmi dăduse singură prin cap nicio clipă 😦
    Poate ar merita într-o zi un articol „altfel” și despre serbările școlare, apropo de asta 🙂

    Liked by 1 person

    • Eu nu am citit niciun articol de specialitate, dar fiind un copil relativ salbatic si rebel, unele chestii mi-au ramas in minte si m-am gandit acum sa le dau glas. 🙂 Da, despre serbari nu mai zic, desi sunt acum si cadre didactice creative si inspirate, open minded cum ai zis, sa le dea Domnul sanatate si sa fie cat mai multi!

      Liked by 2 people

  2. În sfârşit! Spun asta pentru că aveam de mult timp în gât porcăria asta cu “ia, spune-i lu’ tanti o poezie! Vaaai, ce ruşine să nu ştii…”. Şi asta vine şi de la tănticile de care ai spus dar, din păcate, şi de la unii părinţi. N-am spus-o clar pentru că na, la noi încă e mentalitatea lui “n-ai copii, n-ai drept la cuvânt despre copii”. Deci da, sunt perfect de acord cu tot ce ai zis.
    Mai am eu un sâmbure şi legat de copiii ăia care merg pe la Românii au talent, au 5 ani şi recită despre viaţa prin străinătate şi copiii lăsaţi la rude şi politicieni corupţi. Dar poate despre asta altădată.
    Şi deşi iubesc poezia, mi se pare parcă tot mai greu de suportat să o aud recitată de oricine. Am auzit autori care-şi citeau poeziile de parcă citeau de pe cutiile de detergent. Deşi poeziile erau şi sunt superbe, transmit emoţie, ascultându-i m-a pufit râsul şi n-am mai simţit nimic. Aproape penilbil.

    Liked by 2 people

    • Eu am scris asta din perspectiva copilului care am fost si cred ca oricine a fost copil are dreptul sa spuna despre asta. Intamplator (sau nu), parintele care sunt este in deplin acord cu copilul care am fost, din acest punct de vedere cel putin. 😀 Cat despre cei care isi recita poeziile, poate emotiile isi spun cuvantul, nu stiu. Poate ar fi mai bine sa le recite altcineva, in unele cazuri. Se pot gasi solutii care sa le puna in valoare cat mai mult.
      Sunt unele poezii pe care iti vine, pur si simplu, sa le citesti cu voce tare. Am patit asta cu Corbul lui Poe, in original, desi mi se mai incurca limba uneori. 😀

      Liked by 1 person

  3. Mie îmi era groază de poezii. Deși eram cea mai bună din clasă la română, detestam să memorez poeziile. Pe de altă parte, aveam un coleg nu atât de silitor dar care nu știu cum învăța (papagalicește cel mai sigur) toate poeziile și așa a luat odată un 10, iar eu m-am revoltat. Nu era drept și nici relevant.

    Liked by 1 person

    • Intr-a zecea, multe colege s-au chinuit sa invete Luceafarul pentru un zece. Cateva chiar s-au straduit sa il recite vreo trei zile, ca tot uitau si proful le lasa sa zica si a doua zi, intr-atat incat il invatasem si eu, fara sa vreau acest lucru. Dar nu am iesit sa il recit, asta nu. 😀
      Eu aveam obiceiul, daca memoram vreo poezie, sa inlocuiesc un cuvant cu un sinonim (nu pe cele care rimau), ceea ce era amuzant. Nu voiam sa fac asta, dar asa iesea.

      Liked by 1 person

    • Cred ca e utila a fi citita, nu memorata. Cum spuneam, a se citi, a se discuta, cu siguranta e un beneficiu. Ma refeream strict la memorare. Si la adultii bagaciosi, care pun copiii si pe unii parinti in situatii enervante. 🙂

      Liked by 1 person

  4. Și eu am fost un copil timid și am avut rude care voiau să le recit poezii, dar și din acelea care-mi strângeau obrajii “de drag” de aceștia, bieții, sau biata de mine? 😀 Am învățat poezii doar fiindcă îmi plăceau, ba chiar și povești, pe care le citisem de atâtea ori, încât le știam pe dinafară. Știu să citesc cu intonație, ca o actriță, am dicție încă din copilărie, fiindcă ai mei insistau în acest sens. Așa că știu exact ce spui, Ana, însă, uite că mi-au prins și bine lecțiile acelea de dicție, cel puțin, când le citesc cu voce tare dintr-o carte acum, ca adult, prietenilor.
    M-a amuzat imaginându-mi cum înlocuiai cu sinonime ce nu rimau și cred că bulversai -pe moment- mintea auditoriului. 🙂

    Liked by 1 person

    • Nu, nu, la rime nu umblam. 😀 Sunt de acord sa recite copiii poezii, sa isi imbunatateasca dictia, dar nu cu memorarea obligatorie si cu a fi pusi de diversi sa se dea in spectacol, daca ei nu vor. Asta ziceam. 🙂

      Liked by 1 person

      • Mă refeream la răspunsul tău dat Dianei, cel cu sinonimele. Și că auditoriul aștepta un cuvânt și primea un sinonim al acestuia, iar asta le bloca mintea pentru câteva secunde, e o chestie psihologică 😀 În ceea ce privește obligația, nici eu nu sunt de acord cu aceasta, firește, și cred că educatorii ar putea găsi o cale să îl determine pe copil să îi placă ceea ce învață. De pildă, am avut un profesor de matematică, ce ne-a predat geometria ca pe o poveste, așa că am îndrăgit-o instantaneu. 🙂

        Liked by 1 person

  5. Am trăit perfect momentele acelea. Parcă mă văd mică la bunica, mă urcau pe tejgheaua de la pâine și mă puneau sa spun poezii frumos. Eram la “Tica-tica,/ m-a bătut mămică/ ce-a mâncat pisica…” Cred că am scăpat de tras de obraz, dar nu și de câte o pupătură.
    Ce bine ar fi sa se termine supliciu! Devenisem blazată, mitraliam repede versurile și mă coborau… mai repede. 😳 Când nu voiai să spui ceva, “ți-a mâncat pisica limba??” Brrr…

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.