
Așteptând un semnal de la cerul nopții,
linia apusului doar poate
contura frumusețea.
În sine se revarsă unduind,
risipind note de aramă,
atemporală, seara.
Răsucindu-se în spirale electrice
amintirile tresar
în zgomot de turle ce se prăbușesc,
în zgomotul trâmbițelor victorioase.
Sunete peste sunete trec,
Precum o cascadă înspumată
și se pierd în eter,
spre universul ale cărui stele
devin, treptat, vizibile.
Foarte mult zgomot… pentru nimic, probabil, căci zgomotul e la mijloc, dar liniștea de început și cea de sfârșit echilibrează totul 🙂 Asta a ajuns la mine…
LikeLiked by 1 person
Totul curge, draga Issa… Panta rhei.
LikeLiked by 1 person
Frumos!
LikeLiked by 2 people
Multumesc mult, Geo! ❤
LikeLiked by 1 person
Doar aşa pot deveni suportabile toate zgomotele din noi, din jur…
Tare frumos!
LikeLiked by 1 person
Le lasam sa treaca prin noi, peste noi si sa se disipe… multumesc! ❤
LikeLike
Am rămas tablou. 🙂
LikeLiked by 1 person
Multumesc, Roxi! Adica, sper ca e de bine jocul de cuvinte. 🙂
LikeLiked by 1 person
Sigur că da. 🙂
LikeLiked by 1 person
Apusul ca o cascadă de sunete ce se pierd în eter, poate transformându-se îm stele…ce minune de poezie!🤗
LikeLiked by 1 person
Si poate si fabulosul ocean, sau marea… Multumesc, Aurelia! ❤
LikeLiked by 1 person
Mai minunate decat apusul, versurile. ❤️
LikeLiked by 1 person
Mii de multumiri! ❤
LikeLiked by 1 person
Tare frumos!!
LikeLiked by 1 person
Multumesc mult, Oli! ❤
LikeLike