Viața dincolo de graniță – Dorit Rabinyan

 

Mai întâi de toate, o să vă povestesc cum am intrat în posesia acestei cărți. Primisem un voucher cadou de la D. și voiam să îl folosesc cu cap. (Mulțumesc, D.!) Așadar, am pus în coș al treilea volum din Mistborn 2, de curând tradus și la noi, precum și Milarepa lui Schmitt, dar îmi mai trebuia ceva pentru că, scăzând voucherul, să trec de 50 de lei – condiția din acele zile de a avea transport gratuit. (Eu încerc să maximizez orice reduceri 😀 ). Am văzut titlul ăsta la oferta, la 9.99 lei, m-a atras, am citit puțin sinopsisul și m-am hotărât să îl iau.

Mi s-a confirmat, pentru a nu știu câta oară, că nu e nevoie întotdeauna să dai o mulțime de bani ca să iei o carte bună. A fost o decizie de moment, însă una pe care am ajuns să o apreciez, fiindcă mi-a prilejuit o lectură cu totul deosebită, pe care altminteri nu știu dacă aș fi remarcat-o, din sutele de cărți Polirom. Îmi place toată varietatea asta de la ei, dar nu întotdeauna nimeresc ceva care să fie pe gustul meu.

V-am mai spus că eu citesc destul de rar povești de viață, iar povești de dragoste încă și mai rar. Motivul e simplu: majoritatea dau în drame exagerate și/sau în sirop. În Viața dincolo de graniță, de Dorit Rabinyan, am descoperit nu numai o poveste deosebită, credibilă (poate și fiindcă, din ce am mai citit în paralel vizavi de ea, se bazează pe experiențele proprii ale autoarei), dar și un condei dibaci, care reușește în același timp să redea spațiul exterior al desfășurării acțiunii, așa cum e văzut din afară, dar mai ales spațiul interior, să transmită trăirile personajelor nemijlocit, printr-o tehnică inteligentă și bine aplicată.

Vocea autoarei este redată de personajul-narator, Liat, o tânără traducătoare israeliană aflată la New York cu o viză de studiu. E toamnă târzie în nordul Americii, iar într-o zi de weekend se succed o serie de evenimente care își vor pune serios amprenta asupra destinului tinerei. Cea mai importantă este întâlnirea cu Hilmi, într-un local unde trebuia să se întâlnească cu un bun prieten, Andrew. Acesta din urmă nu mai poate ajunge, nu reușește să o contacteze telefonic pe Liat, iar tânărul artist vine personal să îi transmită mesajul său. Cei doi sunt fermecați unul de altul, deși ea este israeliană, iar el palestinian, și ajung să își petreacă seara împreună, aflând din ce în ce mai multe lucruri unul despre celălalt, rătăcind pe străzile metropolei americane și, în cele din urmă, acasă la Hilmi, în Brooklyn. Astfel începe o relație de o intensitate deosebită, marcată încă din primul moment de stigmatul despărțirii – viza lui Liat expiră pe 20 mai 2023, aceea e data când se va întoarce în Israel. Hilmi locuiește în New York din 1999, mama lui locuind în Ramallah, iar frații săi în mai multe locuri din Orientul Apropiat și Europa.

Scrisă din perspectiva lui Liat, cartea reușește să pătrundă și în gândurile și felul de a fi al lui Hilmi, un tânăr deosebit, însă cu care Liat se contrează des, din cauza situației tensionate dintre cele două popoare de acasă. Cu toate acestea, remarcăm, alături de ea, cât de numeroase sunt asemănările dintre ei, dintre reprezentanții celor două națiuni puse de istorie în postura de rivale pentru aceeași bucată de pământ. El o porecleste hilwah bazila, adică mazăre dulce, pe scurt Bazi și așa îi va zice pe tot parcursul cărții.

Romanul descrie cu o măiestrie aparte, emoționantă, lunile petrecute de cei doi la New York, povestea lor de iubire presărată cu momente dificile și reproșuri reciproce, cauzate de originile lor și ceea ce se petrecea la acel moment la ei acasă – foarte important de reținut modul în care ambii se refereau la același loc ca acasă, indiferent de granițe și de garduri, ziduri de orice fel. De fapt, au realizat că între casa din Ramallah și Tel Aviv, unde locuia Liat, erau doar vreo 60 de kilometri și, într-o zi frumoasă cum sunt majoritatea în zonă, se putea vedea cu un obiectiv totul foarte bine, marele oraș tocmai de pe teritoriul palestinian. Dincolo de aceste contre, cei doi au o relație de o profunzime remarcabilă, de o dăruire ieșită din comun, mai ales în ceea ce îl privește pe Hilmi, care, fiind artist, are un spirit mai liber decât uneori prea înrădăcinata Liat.

Marea e un laitmotiv pentru el, nuanțele de albastru pe care le folosește, marea care le este interzisă palestinienilor și la care Hilmi visează, acest simbol al unei libertăți care nu are nevoie de aprobare.

Iarna celor doi e plină de pasiune de tot felul, dar vine vara și momentul ca Liat să revină în țară. Hilmi, deși știe că probabil nu o va putea revedea pe tânără, decide să revină și el pentru câteva luni acasă, la Ramallah. Nu vă dezvălui finalul, evident, dar e unul zguduitor și real.

Fără îndoială că poveștile cu iubiri interzise nu sunt puține, dar sunt mereu generatoare de emoție, mai ales una atât de autentică precum aceasta, izvorâtă din experiența directă a autoarei. Le știm de la Romeo și Julieta încoace, ba chiar și din vremuri mai vechi. Mi-am amintit și de Ana lui Em Sava, de Maria și de Șandor, de modul cum două suflete pereche pot fi despărțite de conflictele care merg în urmă cu sute de ani și se pierd uneori în negura timpului.

Nu știu care ar fi soluția cea mai potrivită pentru ca situația dintre palestinieni și israelieni să se rezolve, nu am cunoștințele necesare pentru a putea emite o părere perfect argumentată și, din câte îmi dau seama, e o problemă care depășește capacitatea multora. E o problemă veche, iar problemele vechi sunt dificil de rezolvat rapid, sunt complicate. Știți și că nu fac politică, ba mai mult, politica mă scârbește, mai ales cea din zilele noastre. Are și ea rolul ei în societatea noastră, desigur, însă de cele mai multe ori mai mult strică decât să rezolve ceva. Ceea ce găsesc îngrijorător este modul în care s-a ajuns în ultima vreme să se creeze o mulțime de bariere între oameni, chiar și între cei de același neam, și câtă divizare și câte etichete ne punem singuri unii altora. Totul pentru a fi ținuți dezbinați, pentru a nu mai vedea umanitatea în ceilalți.

Iată de ce romanul, care a fost bine primit și a câștigat premiul Bernstein, după ce a fost propus de un comitet de profesori pentru a face parte dintre lecturile recomandate la liceu, s-a lovit de refuzul Ministerului Educației din Israel într-un mod vehement, motivând cum că ar încuraja asimilarea și căsătoriile interetnice. De fapt, nu se vrea umanizarea celuilalt, cel aflat chipurile pe baricadele adverse, și aici nu mă refer strict la acest caz, ci și la ce se petrece, inclusiv în societatea noastră. Astfel, ne trezim fiecare cu câte o etichetă lipită în frunte pentru orice punct de vedere căruia îi dăm glas, ba chiar și pe cei care se abțin măcar la a mai da glas vreunuia. În loc să fie promovată comunicarea și schimbul de idei, e promovată ura și dezbinarea. Promovată și provocată. Orice încercare de dialog în contradictoriu, civilizat și argumentat, devine mai dificilă decât mersul pe o punte alunecoasă. Am divagat puțin de la roman și de la subiectul lui, dar o lectură poate stârni mii de gânduri, care să o ia în orice direcție. 🙂

Pentru cei interesați și curioși, iată editorialul scris de Dorit Rabinyan pentru time.com, ca urmare a scandalului interzicerii cărții (care, la fel că oricre altul, a dus la efectul invers și anume cumpărarea în forță a romanului – oamenii care nu îl citiseră au vrut să știe despre ce se face atâta caz), aici – https://time.com/4754208/all-the-rivers-dorit-rabinyan-book-ban/.

Povestea, dar și tehnica autoarei, sunt două elemente de impact pentru acest roman, pe care eu una îl recomand călduros. Vă invit să îl descoperiți!

 

sursa imaginii: flickr

Advertisement